Poliţia - şi cum s-a ajuns aici
Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi, iar leul şi mielul ar merge îmbrăţoşaţi!
Doar că n-am ajuns încă acolo.
Astfel că, deocamdată, poliţia – despre ea vom vorbi aici, distinse cititor – mai are ceva treburi printre noi. Potrivit cărturarilor, cuvîntul „poliţie“ derivă de la grecescul politia, care însemna activitate în interesul cetăţii (i.e. statului) şi nu se rezuma, iniţial, la treburile represiv-coercitive. (Unele informaţii din acest text provin din Enciclopedia României – dir. Dimitrie Gusti –, vol. I, Bucureşti, 1938.) În limba română, pesemne, cuvîntul s-a împămîntenit sub influenţa grecească, sub Fanarioţi.
Un fel de Poliţie a existat la noi mai înaintea pătrunderii cuvîntului în speţă. Prin secolul al XVII-lea, ordinea în Ţara Românească era încredinţată spătarului (un ministru al Armelor, cum i-am spune azi), ce avea sub comandă toate corpurile oastei ţării: călăraşii, seimenii, drăganii, lefegiii ş.cl. La Bucureşti, bunăoară, pe la 1620 domnitorul Radu Mihnea da titlul de agă (străbunicul prefectului de poliţie de azi) celui ce trebuia să grijească şi să privegheze la paza bunei ordini. Nu fitecine ajungea agă – ci mai cu seamă bărbaţii din familiile onorabile ale oraşului. El avea în subordine o întreagă ierarhie. La nivelul judeţelor, cei care se ocupau de siguranţa publică erau ispravnicii – chit că ei vegheau şi la administrarea teritoriului, precum şi la judecarea locuitorilor. Ispravnicii aveau ca subordonaţi direcţi zapciii. Iar responsabili cu paza de hoţi (deh! – perenă şi grea misie) erau polcovnicii. Hrisoavele spun că aceştia erau orînduiţi pe linie ostăşească (formau un cvasi-corp ofiţeresc) şi depindeau de spătar, de ispravnic sau (la Bucureşti) de agă, iar unii dintre polcovnici erau îndrituiţi a forma poterele judeţelor pentru a-i fugări pe borfaşi (un fel de şerifi, adicătelea).
Polcovnicii erau, de regulă, fii de boieri sau boiernaşi şi numărul lor (20-30 pe judeţ) varia în funcţie de populaţia judeţelor; ei aveau în subordinea lor căpitanii de la margine (un fel de subofiţeri din teritoriu), iar sarcina lor, cum frumos scria V.A. Urechia, era că „dacă auzeau că undeva în judeţ s-au ivit hoţi sau făcători de rele, (...) erau obligaţi să sară cu toţi oamenii ţării după dînşii ca să-i prinză negreşit“. Iar uneori chiar îi prindeau. Ce se întîmpla cu făptaşii? Cel mai adesea, culpabilii mîncau o straşnică bătaie, erau supuşi la cazne (torturi) să spună tot ce ştiu, după care înfundau temniţele ori erau puşi la munci silnice.
Bătaia celor prinşi de proto-poliţie a fost subînţelească pînă pe la 1831-’32 – cînd, prin Regulamentele Organice, s-a operat întîia reformare a administraţiei noastre (inclusiv a aparatului represiv). Sub influenţa curentului umanitarist al secolului al XIX-lea şi în spiritul ideilor ocţidantale (Montesquieu etc.), mai întîi Muntenia renunţă, cam pe-atunci, la bătaia pungaşilor. Pielea hoţilor din Moldova mai avea de suportat – abia codul penal din vremea lui Al. I. Cuza, din 1864, urma să ia biciul de pe spinarea răufăcătorilor moldoveni.
Primele condici poliţieneşti moderne (adică statute ale poliţiei generale, municipale şi judiciare) apar în 1847 la Bucureşti şi în 1850 la Iaşi. Aga, polcovnicii ş.cl. erau de domeniul trecutului; treptat apar prefecţii de poliţie, ofiţerii, agenţii, comisarii, inspectorii etc. În 1903 ministrul Vasile Lascăr tutela prima organizare generală a poliţiei din Regatul României. În ianuarie 1949, cum regatul abia dispăruse, instituţia Poliţiei fu desfiinţată (ca vestigiu burghezo-moşieresc), şi în locul ei apare, pentru 40 de ani, Miliţia. De aici încolo cam ştiţi povestea. Dar iată că, azi, zorii unei ere noi mijesc în faţă-ne! Pentru prima dată în istoria statului român, pe 24 septembrie a.c. preşedintele a renunţat la poliţie, după cum şi poliţia a renunţat la preşedinte. Cum? Ce spuneţi? S-ar fi împăcat ei, între timp? Chiar şi asta confirmă minunea! Văd aici semnul unor vremuri cum n-au mai fost, în care statul va dispărea, hoţii (care nu se vor mai numi vardişti) vor mînca din aceeaşi oală, S.O. Vîntu şi Codruţa Kövesi vor fraterniza, Andreea Pora şi Mugur Ciuvică vor dănţui umăr la umăr, mielul şi leul se vor îmbrăţoşa... Paradisul stă să cadă peste România!
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
