Planeta Moldova
„Un principiu imuabil mă frămîntă zău / Dacă este sau nu este Bunul Dumnezeu / Infinitu’ bată-l vina, tare e complex / Mă apucă nihilismul de mă doare-n plex.“
Versurile de mai sus, din fericire, nu fac parte din încercările mele lirice „despre lume şi viaţă“. Ci dintr-un cîntec al Planetei Moldova – „Infinitul lăutăresc“. Acesta este una din „piesele de rezistenţă“ de pe ultimul album al Planetei Moldova (+Febre 39), Între 4 skanduri (muzica şi versurile Mitoş Micleuşanu). Album care, cel puţin pentru mine, a fost... o încîntare. Ştiu că ultimul cuvînt din fraza de mai sus nu e cel mai plin de sens posibil, dar exprimă o stare: emoţional spus, de încîntare; mai tehnic – de adecvare. Adecvare între ritmurile muzicale şi versurile cîntecelor.
Ce adecvare, veţi spune, între un ritm – simplificînd – pe alocuri asemănător manelelor, şi o lirică în care sînt des pomeniţi, printre alţii, Schopenhauer, Heidegger, Kant sau Nietzsche? Şi unde apar vocabule şi sintagme precum „cuantică“, „Bosonul Higgs“, „determinism“, „dualism“, „nihilism“? Asociate unora din argou, precum „ fetiţă“, „barosan“, ba chiar şi „ţîţă“ sau „bucă“?
Or, în opinia mea, acest alt tip de adecvare rezultă tocmai din inadecvarea în sensul clasic. Alăturările neconvenţionale sînt atuul şi găselniţa Planetei Moldova, care a reuşit, de la debutul său, să creeze o lume originală, coerentă şi plină de forţă tocmai prin contradicţiile ei: amestecul dintre ingenuu şi oribil, suav şi horror, grav şi parodie, aparentul obscen şi metafizic.
Între 4 skanduri mi se pare mai interesant decît precedentele. Acesta pune, pînă la urmă, problemele esenţiale ale omenirii pe tonuri de manele şi desene animate (voci în stil Chip şi Dale, uneori). Şi ilustrează, cu umor, teorii complicate ale... fizicii şi metafizicii, cu exemple din cea mai măruntă viaţă cotidiană: „Am citit la Heisenberg despre un principiu / Al incertitudinii, Doamne ce supliciu / Parcă-i despre tine, să mor dacă te mint / Ba mă vrei, ba nu mă vrei, nu ştiu ce-ai de gînd. // Eşti femeie relativă, după cum spunea / Einstein barosanul, cînd le cerceta, / Vrei să fii condusă, dar să şi conduci / Vrei fustiţă roz deasupra la blugi“ (Bosonul Higgs).
Faptul că teoriile despre univers, pornind de la cea a relativităţii, pot fi explicate prin relativitatea vestimentară, sau, mai bine zis, printr-o aberaţie a modei („fustiţă roz deasupra la blugi“) e nostim, şi mai mult decît isteţ. De asemenea, replica „Eşti femeie relativă“ poate reprezenta o reuşită contaminare dintre tradiţia maziliană (à la Teodor Mazilu) şi fizica cuantică. Cu accente eminesciene, pe alocuri („Ba mă vrei, ba nu mă vrei...“).
De altfel, „Toată viaţa“ îmi aduce aminte, pe undeva, de „Glossă“: „Toată viaţa fugi prin ceaţă / Şi te chinui să-nţelegi / Care-i sensul existenţei / Şi de unde atîtea legi. // Una lege spune una / Alta spune alta zău / Astăzi eşti ateu cu spume / Mîine crezi în Dumnezeu.“ Pe lîngă întrebările legate de originea universului şi, implicit, a noastră, apar, evident, şi cele legate de sfîrşitul nostru, de... încotro ne întoarcem: „Aoleu mămică dragă spune-mi ce-i neantul / Şi de ce a izbucnit din senin Big Bang-ul / (...) // Sîntem praf stelar măi tată, totul se transformă / Dacă am vedea cu toţii dincolo de formă / Şi mai am o întrebare seacă la mata / Dacă este sau nu este dincolo ceva?“ (Infinitul lăutăresc).
Moartea e un leitmotiv al liricii albumului, ascuns printre teorii şi glume. Destul de înspăimîntătoare – „Că nimic nu-ţi aparţine / Nici măcar ficaţii tăi / Te-ai trezit în trupu’ ăsta / Dar se duce bei, nu bei“ (Toată viaţa). Dar cu posibilitatea salvării tot prin clasica metodă a amorului: „Eşti funny zău, cuantică fetiţă / Cum le spui suav din a ta guriţă / Se dărîmă dogmele, n-am nici o scăpare / Cînd mă dezarmezi cu o sărutare“ (Bosonul Higgs).
Şi prin gîndire: „Dar şi nenea Platon şi Aristotel / N-au avut probleme, restanţe la RENEL / Nici la întreţinere nu s-au chinuit / Fiindcă toată ziua au stat şi s-au gîndit.“
