Alo, domnu', d-ta ești Orwell ăla?

Anul trecut, Polirom publica Omagiu Cataloniei a lui George Orwell – amintirile scriitorului din războiul civil din Spania. O carte pasionantă. Un Orwell ameţitor, care trece de la euforie la furie, trecînd prin eroism şi plictiseală. Recent, tot Polirom publică Jurnale. Un cu totul alt Orwell. 

În Omagiu ajunsese la Barcelona atunci cînd oraşul trecea printr-o revoluţie de jos în sus, anarhistă, comunistă, troţkistă, nici nu contează numele. Venind din insuportabila Anglie burgheză, trăieşte cu euforie acea primă perioadă în care oamenii îşi spun „tovarăşe“, iar chelnerii şi frizerii refuză bacşisul pentru a nu se umili. Uneori este jenant din perspectivă istorică: „Fiinţele umane căutau să se poarte ca nişte fiinţe umane şi nu ca nişte rotiţe în maşina capitalistă“. Dar rămîne Orwell peste tot, chiar şi cînd bate cîmpii în acest mod. Mai presus de toate, este un om onest. Care pleacă pe front, îndură frigul, mizeria şi plictiseala. Şi, treptat, remarcă fisurile în comportamentul fiinţelor umane. Peste doar trei luni se întoarce la Barcelona şi vede domnind penuria şi corupţia. Peste alte cîteva luni în tranşee, revine şi deja vede poliţie politică, epurări, puşcării pline cu oponenţi politici (comuniştii îi vînează pe anarhişti şi troţkişti). Catalonia lui Orwell reproduce în cîteva luni decăderea de la vis la mizerie şi stalinism, care s-a produs apoi la scală globală cu comunismul. Asta nu-l face mai puţin anticapitalist sau mai puţin convins de dreptatea cauzei, Franco tot trebuie învins „chiar dacă Spania s-ar fi ales cu o dictatură sufocantă şi cu toţi oamenii ei cei mai buni în temniţă“. Una peste alta, rămîne un erou şi un naiv. Deşi rănit şi suferind, nu se abţine să lupte. Doar pentru a ajunge înapoi în Barcelona, unde partidul în a cărui miliţie lupta (din întîmplare) este anihilat şi vînat. Deşi prietenii îi sînt închişi, pur şi simplu natura sa englezească nu acceptă grozăvia, încearcă să împace dictatura proletariatului cu drepturile burgheze englezeşti şi nu îi iese: „Aveam acea credinţă englezească cu neputinţă de dezrădăcinat că «ei» nu te pot aresta dacă nu ai încălcat legea. E o credinţă foarte primejdioasă în timpul unui pogrom politic“. 

Acesta este Orwell din Omagiu Cataloniei. Am devorat cartea şi ştiam chiar de acolo că jurnalul din timpul războiului i-a fost confiscat atunci cînd a fugit de poliţie. Ironia face deci ca din jurnalele pe care le-a ţinut maniacal să lipsească tocmai perioada din Spania, descrisă în Omagiu. Cum este Orwell în Jurnale? Şocant de diferit. 

În 1931 e culegător de hamei, de fapt un cerşetor itinerant. Descrie rece, fără supărare, diferite modalităţi în care poţi cerşi mîncare şi dormi prin hambare. Urmează jurnalul din 1936, cînd face o călătorie în cîteva oraşe industriale din nord pentru a documenta condiţiile în care trăieşte clasa muncitoare. Este cînd încîntat de oamenii pe care îi întîlneşte, cînd enervat de feţele lor „ovine“ şi deplînge lipsa de spirit revoluţionar. Mai presus de toate, pare un sociolog rece, care notează calm cît cîştigă oamenii, cum trăiesc. Şi trăiau îngrozitor pentru cea mai bogată ţară din lume în acel moment. Cînd citesc scrieri ale unor oameni de stînga de dinainte de comunism mă întreb mereu cum aş fi fost eu atunci. Să nu rezonezi cumva la coarda comunistă în vremea capitalismului incipient, înainte de asigurările sociale îmi pare cinic. Să mai rezonezi la aşa ceva după ce ai văzut comunismul aplicat în practică îmi pare stupid şi fără scuză. 

Urmează apoi cel mai şocant Orwell, cel din 1938-1939, în Maroc. Este pur şi simplu un ţăran care notează cu conştiinciozitate tot ce plantează, cîte ouă are în ziua respectivă, cît lapte a dat capra şi ce a mîncat. Atenţie, acesta este Orwell de după Spania, de după Omagiu Cataloniei. E atît de bizar să îl vezi pe luptătorul din Spania numărînd ouă şi colecţionînd din ziare diverse sfaturi practice pentru grădinărit. Rare consideraţii politice. Spania aproape absentă, doar uneori nişte ecouri din ziarele care ajung la el. La un moment dat: „Azi a sosit vestea că a căzut Barcelona. Nimeni din Marrakech nu pare cine ştie ce interesat, deşi toate ziarele o trîmbiţează“. Doar atît. Îşi vede iar de capre şi desenează modele de unelte agricole întîlnite în Africa. Revine în Anglia, tot fermier, tot descriind în detaliu cum pliveşte, sapă, ridică garduri. 

După care urmează două jurnale ceva mai palpitante, cel al evenimentelor care au dus la război şi cel al primelor luni de război. Se vede că politica l-a prins din nou, suferă cînd i se cedează lui Hitler. Amestecă aici viaţa de fermier cu cea de analist furibund, în două jurnale paralele. Într-o singură zi – 22.8.39: „Am descoperit că Marx e plin de păduchi, are urechile pline de lindini. 11 ouă (4 mici). Azi am început un sutar de porumb“. Aceeaşi zi, celălalt jurnal: „S-a afirmat oficial în Berlin că Ribbentrop va pleca mîine cu avionul la Moscova pentru a semna un pact de neagresiune cu URSS“. Marx este cîinele, Ribbentrop e cel cu pactul cu Molotov. 

Trăieşte începutul războiului la Londra, nu e acceptat în armată. Tot îndeamnă guvernul să fie mai bătăios, se enervează că englezii nu au de gînd să incendieze sondele din Irak pentru a nu ajunge pe mîna nemţilor, aşa cum au ratat ocazia de a incendia sondele din România. Este furios că scrie cronici de cărţi cînd alţii luptă, face planuri despre cum nu va emigra şi va rămîne să lupte în rezistenţă, dacă nemţii vor cuceri Anglia. Este uşor paranoic cînd afirmă în mod repetat lipsa de voinţă a elitei engleze de a lupta pînă la capăt, pentru că în sufletul ei este de fapt o elită fascistă şi s-ar înţelege cu Hitler. De asta, spune el, are Anglia scrupule în a ataca ţări neutre (tot doreşte invazia Spaniei lui Franco). Este pasional pînă la iraţional, dar nu îşi pierde umorul: „Nu am nici un scrupul faţă de guvern şi, dacă aş putea, aş căuta căi de a fenta plata taxelor. Şi totuşi, sînt gata să îmi dau oricînd viaţa pentru Anglia dacă e nevoie. Nimeni nu e patriot cînd vine vorba de taxe“. 

Cei care au citit Omagiu, dar nu şi Jurnale se vor bucura să audă veşti despre Georges Kopp. Prietenul şi comandantul său din Spania, arestat pe motive politice, pentru care Orwell a riscat nebuneşte în ultimele zile la Barcelona şi despre care nu ştia dacă mai trăia cînd a scris Omagiu, Kopp scapă cu viaţă, după război trăieşte la o fermă apropiată de cea a scriitorului, dar relaţiile dintre ei s-au răcit. Şi aşa ajung la Orwell cel de pe insulă. Ştiam că a trăit în ultimii ani pe o insulă din nord, dar nu ştiam ce a făcut acolo. Ei bine, a cultivat legume şi flori, a vînat iepuri, a învăţat să le tăbăcească pielea şi a pescuit. Dacă vreţi să ştiţi exact ce peşti a prins şi cîţi în fiecare zi, nici o problemă, aflaţi din jurnal. Între timp îi murise soţia şi adoptase un copil, dar nu prea veţi auzi de astea în jurnal, omul nu îşi vede decît de plante, animale, peşti şi politică. 

Orwell e un scriitor care mă fascinează. Omul Orwell însă mă derutează. De obicei, jurnalele spun multe despre oamenii care le-au scris. Nu şi în cazul său. Nu prea poţi spune că îl cunoşti după ce îi citeşti jurnalele, îţi vine să îl întrebi: „Alo, domnu’, dumneata eşti Orwell ăla?“.