De cît adevăr avem nevoie
Mîinile i-ar putea fi mînjite de sîngele vreunui tînăr soldat sau de cel al unei familii afgane.
Cel vizat (sau ameninţat) de amiralul american Mike Mullen, confruntat în urmă cu cîteva luni cu dezvăluirile despre războiul din Afganistan, pe platforma Wikileaks, nu este vreun taliban sau vreun jihadist, ci Julian Assange, fondatorul şi şeful acestui portal, devenit o cvasi-instituţie. Personalitate controversată, dispus să dea seamă doar opiniei publice pentru curajul de a scoate la lumină adevărul şi pentru obsesia de a dezvălui toate informaţiile pe care platforma sa le deţine şi la care ajunge, Assange a fost pus sub urmărire deja înainte ca pe Wikileaks să apară cele aproape 400.000 de documente despre războiul din Irak.
Un război uitat, un război inutil, un război idiot, o contabilitate a groazei – titrau numeroase ziare şi reviste politice occidentale, articolele consacrate proaspătului val de informaţii care au pus din nou pe jar Pentagonul.
Temerarul gest al acestei organizaţii, culpabilizate de unii, idolatrizate de alţii ridică, cum era de aşteptat, şi cîteva semne de întrebare: este această absolută transparenţă, acest flux de cutremurătoare rapoarte, relatări militare brute, lipsite de un cadru analitic, un act de înaltă trădare sau materia primă, dovada unui admirabil jurnalism investigativ? Cît de veridice sînt informaţiile, cît de primejdioasă este punerea lor în circulaţie, cui slujeşte dezvăluirea acestui sinistru inventar, cvasi-complet, al ororilor comise între 1 ianuarie 2004 şi 31 decembrie 2009?
Cei care s-au împotrivit acestui război „preventiv“ şi „asimetric“, invazie pentru unii, intervenţie pentru alţii, generator de nenumărate „pagube colaterale“ – un război care totuşi i-a scăpat pe irakieni de Saddam Hussein, fără a-i putea feri de conflictele religioase interne şi de noi fărădelegi, cei care dintru început au prevăzut riscurile unei misiuni pornite de forţele aliate fără mandat ONU, au ştiut că pe cîmpul de luptă prima victimă va fi adevărul. Fiindcă, spre a evita ca jurnaliştii şi martorii evenimentelor să mai poată influenţa opinia publică occidentală, „arhitecţii“ războiului din Irak au luat măsuri de precauţie. Jurnaliştii au fost „embedded“, integraţi în trupă şi, prin urmare, supuşi autorităţilor militare şi cenzurii.
Documentele recent publicate de Wikileaks nu sînt însă redactate de jurnalişti, ci de militari. Sînt rapoarte laconice, lapidare, seci, unele dintre ele codificate, a căror lectură generează, dincolo de consternare şi revoltă, şi o anxietate deontologică.
Redactorii temerarului portal pus în slujba „adevărului cu orice preţ“ s-au îngrijit să elimine orice posibilitate de identificare a persoanelor menţionate în documente, spre a nu le periclita existenţa. Riscul ca lectura aceloraşi informaţii să alimenteze ura teroriştilor, setea lor de răzbunare, nu a putut fi însă pe deplin înlăturat. Cît despre bănuiala că documentele nu ar fi autentice, ea s-a lăsat cel mai uşor şi încă din capul locului, spulberată. Fiindcă, tocmai caracterul lor strict secret constituie per se o garanţie a valorii lor de adevăr. Reacţiile Washington-ului şi ale Londrei, mărturisita teamă că Wikileaks va declanşa curînd încă o avalanşă de date secrete, din nou despre războiul din Afganistan – cum procedase deja în urmă cu cîteva luni – apelul lansat autorităţilor americane şi irakiene de Comisariatul ONU pentru drepturile omului de a cerceta cazurile de tortură şi violuri, recent scoase la iveală, pledează laolaltă, fie şi indirect, în favoarea autenticităţii informaţiilor.
Documentele redactate de militarii americani sînt pînă acum cea mai detaliată şi cuprinzătoare aprehensiune „din interior“ a unui adevăr sîngeros – menţiona Der Spiegel, unul din primii beneficiari ai „pachetului“ pus în circulaţie de Wikileaks (care-şi alege pe sprînceană primii adresanţi, între ei figurînd de pildă, şi Guardian sau New York Times).
De altfel, un purtător de cuvînt al Pentagonului, colonelul David Lapan, a confirmat faptul că Ministerul american al Apărării ştia, dintr-o sursă independentă, că Wikileaks se afla în posesia unei noi muniţii masive de informaţii. Un analist militar american, bănuit a fi unul dintre vinovaţii de scurgerea de date, a fost luat în vizorul serviciilor secrete. Şi apoi, nu sînt ameninţările proferate la adresa Wikileaks, de către unii editorialişti americani, însăşi dovada supărătoarei, ruşinoasei veracităţi a documentelor?
Cei care acum, spre a dezavua valoarea lor de adevăr, se prevalează de păcatele mai mari şi mai mici ale membrilor platformei Wikileaks, de unele din isprăvile nu prea onorante ale controversatului ei şef Julian Assange, să fi uitat cu totul că Tony Blair minţise, fără a avea remuşcări, atunci cînd afirmase că în 48 de ore rachetele irakiene ar putea atinge obiective pe vechiul continent? Să li se fi şters din memorie celor care consideră – precum editorialistul american Marc Thiessen – că Wikileaks este o instituţie criminală, fie şi numai scandalul generat de abuzurile comise la Abu Ghreib sau secvenţa mai puţin ofensivă şi întru totul oficială, în care Colin Powell, prezentînd în faţa ONU desenele executate naiv şi stîngaci, ale unor camioane încărcate cu presupuse arme de distrugere în masă ce traversau deşertul irakian, s-a compromis aproape iremediabil?
Este puţin probabil că cei trei foşti oameni de stat, arhitecţi ai războiului din Irak: George W. Bush, Donald Rumsfeld şi Dick Cheney, care îşi vor lansa pe piaţă, în următoarele luni, memoriile, să recunoască erorile şi să ia act de ororile comise în acest război. Decizia de a-l răsturna pe Saddam Hussein de la putere a fost şi a rămas, nu numai pentru Bush, întru totul legitimă. De altfel, aceasta este şi victoria supremă a întregii intervenţii. Pagubele colaterale ale acestui lung şi încă neterminat război – mult mai numeroase, după dezvăluirile făcute de Wikileaks, decît s-ar fi bănuit – scot în evidenţă nu numai amestecul Iranului în acest conflict, ci şi sîngeroasa sete de răzbunare ce aruncă într-un vîrtej autodestructiv ţara scăpată de una din cele mai cumplite dictaturi.
Cît despre informaţiile brute puse în circulaţie – ele oferă o primă versiune a istoriei unui război mai puţin sîngeros decît cel din Vietnam, dar nu mai puţin corosiv pentru imaginea şi bunul renume al Americii în lume, crede Der Spiegel. Este doar unul din motivele pentru care, în viitor, Pentagonul s-ar putea fie să codifice mai etanş informaţiile militarilor de pe front, fie să renunţe pur şi simplu la ele, crede Die Welt.
Deocamdată lipsită de răspuns rămîne întrebarea care – deşi formulată în regim „metafizic“ cu peste zece ani în urmă de Rüdiger Safranski în titlul unei cărţi: De cît adevăr avem nevoie? – pare întru totul adecvată şi situaţiei create de revărsarea celor aproape 400.000 de documente despre războiul din Irak, în circuitul public.
Dar, ducînd mai departe raţionamentul, se iveşte o altă întrebare: Cît adevăr mai este dispusă să suporte clasa politică şi opinia publică, despre un război „uitat“?
Rodica Binder este jurnalist la Deutsche Welle.
