O zi cu domnul Fecioara

- scurtă poveste despre un pielar -

Pe Calea Moşilor, în zona veche, dau de o firmă simplă: Reparaţii cojoace şi haine din piele. De altfel, acea parte a oraşului, se ştie, e „specializată“ în meseriaşi. Sau în ce a mai rămas din ei. Vizavi de pielărie se află un cizmar şi un coafor particular (nu genul „de fiţe“). Alături, un anticariat şi... o casă părăsită. Din vitrina atelierului se vede o maşină de cusut. Veche, manuală. Camera în care intru e destul de pustie: cu excepţia unei alte maşini de cusut. Şi a ocupantului ei. Acesta, îmbrăcat în haine civile, şi nu în obişnuitul halat, stă, calm, în faţa maşinii de cusut. Fără să dea ture, uitîndu-se avid după clienţi, precum alţi ocupanţi ai zonei. Aflu că se numeşte George Fecioara. Un nume nu tocmai obişnuit. Se pare, după spusele domnului Fecioara însuşi, că are origini greceşti: „Eu mă trag puţin din rasa greacă: bunicul meu era grec.“ 

Din Bilciureşti la Bucureşti 

George Fecioara provine de la ţară, din Bilciureşti, judeţul Dîmboviţa. Povestea lui seamănă cu cea a multor tineri veniţi din sate în promiţătorul Bucureşti: „Am terminat Generala şi am vrut să dau la Medicină. Dar am renunţat, neavînd părinţii situaţia cum se cerea atunci – eram patru copii. Printre altele, am auzit de la un prieten că ar fi bine la Tăbăcărie, în cadrul Croitoriei. Cînd am venit şi am văzut despre ce era vorba, nu prea mi-a plăcut, că era mizerie. Am dat examene la română şi matematică la Liceul „Matei Basarab“ şi am luat cu media 9,50. Am făcut apoi Profesionala. Patru luni la Timişoara, partea de teorie. Acolo ne învăţa despre tipare. Şi ucenicia într-un complex pe la Piaţa Progresului. Cam în anii ’70-’72.“ 

În Bilciureşti, Dîmboviţa, de unde venea dl Fecioara, se trăia din cărăuşie şi agricultură. Nici curent electric nu era. Foloseau lămpi cu gaz. Apă de la fîntînă. Şi încălzire cu lemne. Tatăl lui avea o căruţă, un cal şi o vacă; şi vreo două hectare, pe care le cultiva cu trifoi. Erau, după spusele meşterului, „oameni de rînd, nu din ăştia mai răsăriţi“. 

George voia cu orice preţ la oraş, despre care auzise multe: „Mă gîndeam că o să fie tragedie să rămîn eu la ţară, cu căruţă şi cal. Auzisem de oraş că e ceva frumos, că e totul altfel. Spre norocul meu, aveam şi o mătuşă care stătea în Bucureşti. În Berceni, aproape de Piaţa Progresului: traversam printre străzi pe jos şi mă duceam acolo.“ Meşteri şi ucenici 

Povestea continuă: „Ucenicia am făcut-o doi ani. Pe bază că învăţam aveam bursa cea mai mare şi bilete la cantină. De la Piaţa Progresului veneam undeva la Operetă. Mîncarea era foarte bună, de la supă la desert, şi fructe, şi tot. Am avut 900 de lei bursa, după primul an de Profesională. Cu 30 de lei îmi puteam scoate prietena la un suc şi la un film. Pe urmă, meşterul mai îmi dădea cîte o treabă de făcut. Meşterul mi-a deschis viitorul în viaţă. El m-a învăţat tot, tot. Mie mi-era ruşine şi să mă duc la Alimentară să cumpăr ceva, sau să cumpăr o pîine. Aveam o reţinere, aşa. Vedeam ceva nu ştiu cum. Era diferenţă între cum se trăia la ţară şi la oraş. Era mult mai mult respect la ţară. Acolo nu exista să treci pe lîngă cineva şi să nu-l saluţi, sau chiar să-l inviţi la masă. Aicea, dacă nu te cunoştea cineva mai îndeaproape, nici nu te saluta.“ După ce a terminat Profesionala, George a migrat spre Centrul istoric, unde se ştia că erau blănării şi pielării: pe Moşilor, Cavafi, Şelari, Lipscani. La puţin timp a fost făcut meşter: ajunsese să-i dea el de lucru meşterului său de dinainte. De ce a devenit atît de rapid meşter? Dl Fecioara are o explicaţie: „Dintre toţi ucenicii pe care meşterul i-a avut, s-a orientat asupra mea. Mai erau nişte băieţi de prin Lehliu, de prin Alexandria, dar nu erau prea cuminţi. Eu eram mai tăcut, mai retras, credeam că nu e bine să vorbeşti aşa, tot timpul.“ 

Viaţă de meseriaş 

Destul de repede, George s-a descurcat: „Nu am locuit la bloc. Mi-am cumpărat casă la curte, în Bucureştii Noi. Aveam toate condiţiile. Mi-am făcut centrală proprie, pe bază de păcură. Aveam apă trasă, canalizare. Era mai greu atunci, şi te luau şi la întrebări dacă vedeau că ai mai mult.... Pînă la urmă m-au lăsat în pace, că mi-am făcut relaţii: le lucram şi eu celor de la Miliţie, pe gratis. Noaptea mai lucram particular, iar ziua la stat. Aveam clienţii mei. Mă învăţasem – e un obicei pe care-l mai am şi acum – ziceam ca ei şi făceam ce vroiam eu. Îmi făcusem relaţii la Avicola, la carmangerie, la alimentară. Păi, eu aveam tot timpul brînză, carne, păsări în frigider. Serviciu contra serviciu, că le lucram. Aveam şi de multe ori dădeam şi pe la alţii. Era prea bun serviciul meu. Aveam maşină. Puneam un ban în sertarul ăsta de la maşina de cusut, dacă ar avea gură să vorbească… Maşina asta mi-a cumpărat-o tata la 18 ani, cu 7000 de lei, de atunci nu m-am mai despărţit de ea. Am mai avut poate şi altele, mai bune, dar de asta nu am putut să mă despart, ca sentiment.“

Maşinile de cusut pe care dl Fecioara le are, ca, de altfel, şi restul ustensilelor, sînt clasice: „Kaiser, Singer, manuale. Antice. Cred că au suta de ani. Le-am luat de ocazie, în timpul uceniciei. Au rămas cele mai bune şi acuma. Fierul de călcat e şi el clasic, nu electric, ci din cel care se încălzeşte pe plită. E cel mai bun, că la pielărie aşa trebuie, altfel arzi pielea.“ 

Pe vremuri, lucrau haine şi costume noi en gros: „Ţineam de Ucecom. Ne plătea de lucru, de bucată. Nu era salariu fix, ci în funcţie de cît munceai. Cel mai mare salariu pe care l-am luat a fost de 2700 lei. Dar aveau valoare banii atunci. Şi aveam şi clienţi proprii, de la care cîştigam în plus. Aveam relaţii cu ciobani, care aduceau pieile deja prelucrate, vopsite, tot. Aveau şi autorizaţie de desfacere în pieţe, ca să le poată vinde după ce le făceam eu. Am lucrat şi pentru nişte vînători. Îmi aduceau ei piele de căprioară şi iepure, care era pe toate drumurile. Făceam şi astrahanuri, şi nurci, şi vizoane. Venea clientul cu ele. O haină de blană venea pînă-n 15.000 de lei. Era de super lux. Te băga chiar la ilicite dacă ştiau că aveai blană. Am avut şi clienţi celebri. Am făcut pentru Maria Ciobanu, pentru Elena Merişoreanu, costume de piele, fuste şi jachete. Aveam reviste pe care le procuram din altă parte, Neckermann-uri, şi scoteam modele din ele. Se căutau modelele clasice. Tăiate în talie, cu forma bustului, la femei. La bărbaţi, tot tăiate în talie, cu buzunare aplicate, cu cusături duble. Am avut şi ucenici. Trei generaţii au ieşit din mîna mea, pe timpul cooperaţiei. Mai mult fete.“ 

Acum… 

Acum nu se mai fac decît reparaţii. Dl Fecioara mai are clienţii lui vechi, care încă îl mai caută. Deşi, material, nu are probleme, spune că vine în continuare, zilnic, de plăcere. Nu mai are ucenici sau continuatori: „Acum foarte greu se mai poate învăţa meserie. Sîntem pe cale de dispariţie. Nu mai e nici o şcoală ca să faci o generaţie de ucenici cum se făcea. Acum se axează pe alte profiluri, nu mai e gîndirea de atunci. Vor doar lux şi bani mulţi.“ 

Şi totuşi, interlocutorul meu nu pare nemulţumit. Are un apartament foarte bun, în propriul bloc. Pe care plănuieşte să-l vîndă şi să-şi construiască o casă pe sufletul lui, cu etaj, cu grădină de vreo mie de metri, în stil rustic, cu lemn în partea de sus. În care să încapă mulţii nepoţi de la cei şase copii pe care îi are. De asemenea, îi place să meargă la biserică, şi povesteşte cu elan de credinţa lui. Una pe care o descrie ca mai democratică: în sensul că fiecare credincios poate merge la altar să citească din Cărţile Sfinte, şi nu doar un singur preot… 

De altfel, exact în timpul cît i-am luat interviul, s-a nimerit o clientă „pe linie religioasă“: o tînără îmbrăcată modest şi destul de agitată a intrat valvîrtej în magazin. Şi ne-a spus o poveste frumoasă, şi probabil reală, despre trei călugări de la Muntele Athos, români de origine, care au venit la noi, să se trateze la Biomedica. Cei trei, bătrîni şi suferinzi, aveau la gît moaşte înfăşurate în nişte cîrpe gata să se rupă. Fata, suflet milostiv, văzîndu-i atît de jerpeliţi, a venit la pielărie. Cu o geantă veche, primită din Germania, ca să le facă preasfinţilor trei săculeţi. Din cea mai fină piele. Dl Fecioara a acceptat comanda, mai ales după ce fata a relatat cum nici un alt pielar nu i-a primit-o. A decis să-i facă săculeţii, deşi a declarat că-i păcat să strice o aşa geantă bună. Cred că, de atunci, săculeţii sînt de mult la gîtul călugărilor. Iar dl Fecioara e, în continuare, în atelierul său, în care, alături de vecini, mi-a mărturisit că se simte ca-n Take, Ianke şi Cadîr. Dacă n-o fi plecat cumva în străinătate, căci îl bătea şi un asemenea gînd…