PE CE LUME TRĂIM

Luna trecută, Faisal bin Ali Jaber a făcut o călătorie dinspre Yemen înspre Washington. A venit să pună o întrebare: de ce o dronă a Statelor Unite a deschis focul şi l-a omorît pe cumnatul său, om al clerului, care se declarase de multe ori contra Al Qaeda?

Uitaţi de Schengen. Inventarul pagubelor după săptămîna chioară a democraţiei româneşti este cu mult mai amplu. În definitiv, eram deja lămuriţi în privinţa aderării la spaţiul european fără frontiere.

Probabil că cel mai evident simptom al decăderii politicii româneşti este continua deteriorare a vorbirii politice. Să lăsăm televizorul pentru un minut; e de-ajuns să răsfoim stenogramele şedinţelor Parlamentului, din vremuri diferite.

TVR3 a difuzat recent un colind cu versuri care te cam înfioară. Accentele antisemite din text erau de o duritate mult prea evidentă şi deveneau insuportabile pentru un telespectator educat, urban şi actual. Am aflat de păţanie din emisiunea unui post de ştiri, faimos pentru exagerări şi lipsa de echilibru editorial.

Deşi candidatura sa rămîne la stadiul de zvon sau cel mult de ipoteză de lucru, guvernatorul BNR Mugur Isărescu se anunţă deja drept unul dintre jucătorii cu şanse foarte mari de cîştig la alegerile prezidenţiale de peste un an.

Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate şi nici măcar n-a încercat eseul.

Acum multă vreme, Adrian Năstase făcea prima sa vizită externă în calitate de premier, într-una dintre ţările cele mai importante ale Uniunii Europene. Aşa cum se obişnuia şi (încă) se mai face, delegaţia oficială era însoţită de un grup numeros de ziarişti.

Parafarea de către guvernul de la Chişinău a Acordurilor de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană a reaprins în România discuţiile privind reunificarea ţării. Preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre unire ca despre următorul proiect naţional al României, după aderarea la NATO şi UE.

În colecţia ideilor primite de-a gata şi rumegate la nesfîrşit fără ca cineva vreodată să le fi examinat validitatea, se găseşte şi aceea că România are nevoie de un „proiect naţional“ – după aderarea la NATO şi aderarea la UE, România nu mai are un atare proiect, vasăzică se află în nevoie de unul.

Carevasăzică, în articolul trecut mă minunam. Nu înţelegeam de ce, în condiţiile în care orientarea agricolă a Comisiei Europene este mai degrabă înspre susţinerea fermelor mici şi familiale, spre 20 de hectare, şi a producţiei bio-eco-prietenoase cu natura, marii fermieri români tac mîlc.

Mi-l amintesc şi azi, deşi au trecut mai bine de trei ani de atunci. Holul sediului provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova – „originalul“ se afla în renovare după distrugerile suferite mai an, în timpul protestelor tinerilor care răsturnaseră regimul Voronin.

Acum 50 de ani, a murit împuşcat cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Exact în aceeaşi zi, s-a născut mitul JFK.

Aflu dandanaua: pare-se că aproape o treime dintre euro-bănuţii dedicaţi agriculturii vor fi orientaţi spre producţia de mîncare bio-eco-organică… Ştiţi dumneavoastră de care: dintr-aceea care dă bine la generaţiile tinere, urbane şi cu nivel de salarizare binişor peste venitul mediu.

Mai întîi, vestea bună: vinerea trecută, la Bruxelles, cu două săptămîni înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat că Republica Moldova a îndeplinit toate condiţiile necesare desfiinţării regimului de vize pentru UE.

De oarecare timp, dragul meu prieten Cristian Ghinea se gîndeşte cum să „modernizeze“, cum să „reformeze“ partidele politice din România. Vast program! Diagnosticul pus de Cristian Ghinea sistemului nostru de partide este, în general, corect.

În momentul cînd tu, autoritate (politică sau tehnică), ai ceva de făcut (o lege, un normativ, o reformă, un sistem de subvenţii, o schimbare de taxe), pleci de la premisa că acum e rău, că trebuie să repari sau să îmbunătăţeşti ceva (cum ar fi, de exemplu, nivelul de trai) şi te gîndeşti cum să faci să fie mai bine.

Şi totuşi, viitoarele alegeri pentru Parlamentul European nu sînt chiar ceea ce păreau a fi. Din păcate. Două recente declaraţii ale unor marcanţi lideri europeni sînt de natură să-i aducă pe cei mai entuziaşti cu picioarele pe pămînt.

Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei, nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori. Obiecte simple, prea simple pentru a ne solicita atenţia.

„Domnule Giurgiu, sînt de la firma Fîsss_Invest, lider global pe pieţele de capital mondiale“ (devin brusc enervat, am experienţă, bănuiesc ce urmează), „şi aş dori să purtăm o discuţie despre oportunităţi incredibile de investiţii pe piaţa de valori.“

Comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a menţionat din nou România printre ţările membre în care statul de drept este încălcat. Criza politică din vara anului 2012 a fost din nou adusă în discuţie. Ce a determinat intervenţia atît de dură a comisarului Reding?

Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărţii Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi cîteva lecţii ale secolului XX de Vladimir Tismăneanu. O voi citi şi voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire.

Am citit cu încîntare articolul lui Vintilă Mihăilescu „Thymocraţia salvează România?...“, din numărul 505 al Dilemei vechi. Argumentaţia folosită este înşirată logic, cu şarm şi eleganţă. Una peste alta, sînt mai mult decît de acord cu demonstraţia finală a domnului Mihăilescu.

Denver – preşedintele Obama a avut dreptate să renunţe la întîlnirea APEC (Cooperarea Economică Asia – Pacific) din Bali, Indonezia şi să se axeze, în schimb, pe patologiile politice ale Congresului SUA.

Ce se întîmplă cînd milionul de euro devine unitate de măsură a şpăgii, iar zecile de milioane – tot de euro – încap bine-mersi în valizele evaziunii? Ei bine, putem vedea o parte bună: sistemul funcţionează, organele abilitate ale statului îşi fac datoria.

Am mai scris aici despre ciudata preocupare a prim-ministrului pentru Brâncuşi. Fiinţă complet aculturală, dr. Victor Ponta se bagă în cele ale culturii cu impetuozitatea obraznică ştiută din politică. Nu-l poţi acuza, totuşi. Omul face ce ştie.

Acum mai puţin de un an, primarul din Buşteni ni se plîngea. Dorise omul să facă un tîrg de produse tradiţionale. A dat sfoară prin judeţ (Prahova) să vină micii meşteşugari. A găsit şi un loc bun, în faţa Primăriei. La tăierea panglicii, surpriză: trei rulote de „chiurtoşcolaci“ şi vreo zece negustori cu produse tip Vadu’ Cerbului.

Mă pregătesc să mă urc în avion. Lîngă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video, înălţată două palme deasupra capului. În rîndul format dinaintea ghişeului, el se mişcă şovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul.

Cîteva mii de oameni au mărşăluit duminică prin Bucureşti, pentru cauza Republicii Moldova. Marşul a fost organizat de Platforma Civică „Acţiunea 2012“, o coaliţie de organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin unirea Republicii Moldova cu România.

Pentru mine, nota dominantă a manifestaţiilor împotriva exploatării gazelor de şist este ignoranţa. De fapt, agitaţiunea întreagă se petrece într-o ceaţă informaţională cuprinzătoare. Cam aceeaşi părere o am şi despre manifestaţiile „Salvăm Roşia Montană“.

Economiceşte vorbind, exploatarea gazelor de şist are sens. Argumentul utilizat cel mai des: America s-a trezit din şocul crizei economice punîndu-şi industria să inhaleze gaze de şist, în cantităţi din ce în ce mai mari.

„În aceste zile am două priorităţi: să mă văd cu primarii şi cu jurnaliştii.“ Asta se spune că le-ar fi cerut comisarul pentru Dezvoltare Regională, Johannes Hahn, colaboratorilor săi înainte de deschiderea Open Days – zilele europene ale oraşelor şi regiunilor, manifestare desfăşurată săptămîna trecută la Bruxelles.

Admir devoţiunea cu care unii dintre prietenii mei se dedică Basarabiei. Nu-mi explic de ce nu pot vibra şi eu atît de pur şi de patriotic (folosesc cuvîntul în cel mai serios sens!). Ar trebui să pot. Sîngele meu este, pe jumătate, basarabean, căci mama mea s-a născut acolo.

Să mă laud: pe vremea lu’ Guvernu’ Năstase, proaspăt absolvent al unor cursuri de Computer Assisted Reporting, m-a luat un val de entuziasm şi am încercat să promovez un set de reguli privind cantitatea şi calitatea datelor prezente pe site-urile de Internet construite de autorităţile publice.

Este interesant să vezi Europa fotografiată din satelit, pe timp de noapte. Petele albe, luminate, îţi arată clar zonele cele mai dezvoltate – Beneluxul, regiunea pariziană, Bazinul Ruhr şi Valea Rinului, apoi multă lumină în Cîmpia Padului, în jurul Romei şi Golfului Neapole.

Am aniversat, nu cu mult timp în urmă, în 13 septembrie, 20 de ani de la semnarea Acordului de la Oslo (cel care lansase speranţa că o negociere directă între israelieni şi palestinieni ar putea duce la crearea unui stat palestinian).

„Alo, Şăver?“ „Da.“ Am recunoscut-o imediat pe Cynthia. N-o mai văzusem de foarte mulţi ani – ultima oară, îmi amintesc bine, în livingul imens, inundat de soare, al vilei ei din Palm Beach –, dar nu-i puteam uita vocea.

… şi cu burta goală. Aşa îmi spunea, acum vreo şase luni, un funcţionar european, nu spun cine, becher, foncţie-naltă. Era vorba despre anunţata schimbare de macaz în privinţa politicilor energetice agreate de Uniune şi de (re)orientarea spre producţie, producţie, producţie.

Zilele trecute, în mijlocul unei emisiuni radio, colegul meu, Cristian Pîrvulescu, mi-a pus o întrebare care, pe moment, m-a lăsat cu gura căscată, iar după aceea m-a pus pe gînduri: cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei?

Din cînd în cînd, televiziunile noastre de talk-show – numite şi „de ştiri“ – se opresc, pentru o clipă, asupra ameninţărilor venite dinspre Moscova la adresa Ucrainei şi a Moldovei. Se insistă pe aspectul spectaculos – e interesant cînd Moscova se încruntă... –, dar tabloul general rămîne în ceaţă.

Muzica din timpuri medievale nu mai vorbeşte sensibilităţii noastre. E bună, cel mai adesea, de decor sonor în vreun castel cu turişti, iar în magazinele de muzică e privită ca o curiozitate agreabilă. E de bonton să te dai un pic în vînt după ea.

Democraţia se învaţă. Aşa ne învaţă De Tocqueville, un francez care, la începutul secolului al XIX-lea, ajunge să călătorească în America şi să se… mire. Mirările lui, puse pe hîrtie, au devenit, în timp, una dintre cele mai faimoase şi utile lucrări pentru oricine vrea să înţeleagă pe ce lume se află, dacă trăieşte într-o democraţie liberală modernă.

Cîteva sondaje de anul acesta (CCSB, IMAS, INSCOP Research) au făcut publice o serie de date interesante despre biserică şi credinţă la români. Rezultatele au înfierbîntat puţin spiritele, apoi şi-au ocupat locul lor tăcut în arhiva neglijată a cunoştinţelor despre societatea românească.

„Nu aştepta de la ei viziune. Zilnic sînt prinşi în rezolvarea unor chestiuni punctuale – unele dintre ele de ordin personal – şi sting incendii mărunte. Nu mai au timp pentru lucrurile mari, nu sînt oameni de stat. Nu ştiu şi nici măcar nu au timp să fie. Şi nici n-au timp să înveţe.“

Există teme care se înnobilează prin abordare. Poate că bătrîneţea n-ar fi atît de interesantă pentru mine zilele acestea, dacă domnul Pleşu nu ar fi vorbit despre ea. Nu vreau să fiu nepoliticos, aşa că mă grăbesc să precizez că nu declar lipsa de interes pentru bătrîni, ci pentru subiectele bătrîneţii şi ale îmbătrînirii, în sine.

„Porcule-măgarule, Ghiţă bucătarule!“ Habar n-am care este originea cimiliturii cu pricina. O aud printre copii, şi-o cîntă unul altuia destul de des. Pare-se că primeşti gratulaţia respectivă în cazul în care ai făcut o şmecherie, ai încălcat vreo dispoziţie „a lu’ Doamna“ (învăţătoare) sau nu vrei să respecţi regulile de la leapşa.

Imaginile cu maidanezi fioroşi arătîndu-şi colţii, pe care televiziunile ni le pun în buclă de dimineaţa pînă noaptea, sînt o metonimie a societăţii româneşti actuale; ele vorbesc mai mult despre noi decît despre ei. Să ne înţelegem de la început: nu despre maidanezi vreau să vorbesc aici!

Mişcarea de protest faţă de Proiectul minier „Roşia Montană“ a obţinut un prim succes notabil, după ce demonstraţiile au atins un nivel maxim duminică seara. Circa 10.000 de manifestanţi (potrivit unor estimări moderate) au mărşăluit pe bulevardele din Bucureşti.

Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod.

Întotdeauna am zis că merită să te uiţi cîteodată în dicţionar, chiar dacă sensul unui cuvînt îţi pare binecunoscut, clar, indubitabil. Aşa se întîmplă să aflu că pîrloaga, în mod curent descrisă ca fiind un teren lăsat de izbelişte, a pagubă, nu este altceva decît o necesară etapă în complicatul flux tehnologic agricol.