PE CE LUME TRĂIM

De mult timp nu mă mai uit la emisiunile politice. Iau informaţii, atît cît simt că am nevoie, foarte rapid, din presa online. De obicei, mă mulţumesc să citesc titlurile. Rar, mai citesc cîte un editorial. Uneori, zăbovesc asupra cîte unui interviu. Deşi zilnic, contactul meu cu presa politică este redus la minim.

Aşa cred eu: că românul a avut noroc la ghinion. Carevasăzică, a avut ghinionul de a nu fi găsit nici un lider de opinie (cu adevărat) eurosceptic. Zic şi eu noroc, privind la necazul care a căzut pe capul vecinilor ucraineni.

Dacă tot m-am apucat să bombăn politica agricolă comună, considerînd că, pe alocuri, nu merge întocmai în direcţia cea mai potrivită fermierului român, nu am pregetat să şi laud, pe ici, pe colo, ceea ce e de lăudat: pînă la urmă, subvenţiile la hectar şi banii pentru dezvoltarea socială a satului nu au stricat.

Comisia vrea să se asigure că banii contribuabilului european sînt cheltuiţi nu doar corect, ci şi eficient. Astfel că statele şi regiunile beneficiare trebuie să demonstreze că investiţiile duc la rezultate concrete şi măsurate în indici de dezvoltare, în proiecte de inovare, în locuri de muncă.

Săptămîna trecută vorbeam despre cît e de dificil să pricepi ce vrea poporul. Poporul vorbeşte întotdeauna, se exprimă ceas de ceas, doar că ceea ce se aude este cacofonic, imprecis, fără sens, ca şi cum ai capta un mesaj extraterestru. E nevoie de timp ca să poţi discerne, exact, conţinutul voinţei căreia i se dă glas.

Ziceam săptămîna trecută că nu fieşce politică europeană este neapărat bună pentru interesele naţionale româneşti. Măcar pentru că avem oarece deficite de dezvoltare, pe ici, pe colo, şi nu ne potrivim în griji şi nevoi cu Vestul Europei. Ce exemplu să găsesc, întru simpla exemplificare, dacă nu agricultura?

Poporul este, totuşi, o chestie foarte complicată. Cu mulţi ani în urmă, am citit într-un ziar american un titlu care mi-a rămas în minte. Avuseseră loc alegeri prezidenţiale – e vorba despre cele din noiembrie 2000 –, şi naţiunea americană stătea cu sufletul la gură să afle cine va ieşi preşedinte: Bush Jr. sau Gore.

Raportul SAR pe 2014 a avut o temă care nu mă putea lăsa indiferent. Şi-a propus să descopere cît a cîştigat, cît ar fi putut cîştiga şi ce a pierdut România de cînd este membră a Uniunii Europene, ca urmare a calităţii de stat membru.

Alegerile europene din 25 mai au o dublă miză. Pe de o parte, vor influenţa direct felul în care va arăta viitoarea Comisie Europeană. Pe de altă parte, viitorul Parlament European va avea un cuvînt decisiv în cadrul marii dezbateri privind viitorul construcţiei europene.

S-au împlinit zece ani de la aderarea României la NATO, prilej de noi înţepături între protagoniştii marelui caft politic autohton. Iar dacă tot s-au luat pe tema celui care are mai multe merite în aderarea României la NATO, atunci poate ar fi mai bine să privim puţin peste umăr, către trecutul deloc îndepărtat. Vom avea ce învăţa.

Sînt tare curios dacă dumneata, cititorule, ştii cum de a ajuns domnul Barroso de două ori preşedinte al Comisiei Europene. Dacă nu ştii, nu e nici o problemă. Bine ai venit în clubul cetăţenilor din statele membre care nu au nici o idee despre cum se iau decizii de acest fel.

Am aflat tîrziu despre responsabilitatea socială a companiilor. Aşa cum noi toţi, cei care „avem o anumită vîrstă“ şi ne-am format în timpul comunismului, am aflat tîrziu despre tot felul de lucruri importante într-o societate democratică. M-am apucat să citesc cîte ceva despre CSR şi apoi să urmăresc ce se întîmplă în acest domeniu în România.

Să gîndim prin excludere. Cînd se săvîrşeşte la adresa ta o mizerie în genul Antena 3, ce ai putea să faci? Teoretic, ai trei variante. Prima: să ignori. De acord, nu este o soluţie de lungă durată. Ei insistă şi, la un moment dat, trebuie să replici.

„Capabilities, partnerships, Afghanistan“ – asta e tot ce ţi se spune, la foc automat, dacă întrebi oficialii NATO care sînt priorităţile imediate ale alianţei. Capabilities – adică mai multe arme: avioane, elicoptere, fregate, grenade, mine, rachete, tunuri, tancuri, varii componente logistice.

Cambridge – se estimează că în războiul civil din Siria au murit mai mult de 130.000 de oameni. Raporturile ONU privind atacurile asupra civililor şi relatările refugiaţilor în suferinţă ne frîng inimile. Dar ce e de făcut – şi de către cine?

Am fost martori la prima anexare teritorială de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul european. Şi nimic nu mai poate fi ca înainte, după ce sistemul european, bazat pe inviolabilitatea frontierelor, a fost bulversat prin intervenţia brutală a Rusiei.

După ce au trăit o nesperată glorie în anii ’90, intelectualii români trec acum prin procesul de „rutinizare a charismei“. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cîrtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă.

La ora cînd veţi citi acest articol, eu voi fi, probabil, la o întîlnire cu directorul general OLAF, domnul Kessler, italian de origine, în ciuda numelui de rezonanţă saxonă. Voi fi în vizita de primăvară, de studiu, împreună cu un grup de tineri ziarişti din România şi Republica Moldova.

Ar fi trebuit ca bucureştenii să se bucure la auzul veştii că regiunea în care trăiesc este bine de tot mai bogată decît media Uniunii Europene? Nu s-ar zice, privind la infrastructura Capitalei. În plus, statisticile ascund realităţi dramatice.

Ultimul film al lui Nae Caranfil e pe ecrane! Se cheamă Closer to the Moon, a fost produs printr-un efort transatlantic (producătorii sînt din Statele Unite, România, Italia şi Polonia) şi are din plin toate ingredientele care dau filmelor sale acel farmec unic şi, în cele din urmă, succesul.

Multă lume se întreabă ce face Uniunea Europeană în cazul Ucrainei. De ce avem, carevasăzică, un Serviciu de Acţiune Externă (sună bine cuvîntul acţiune în denumire, este?). E drept, a existat o vizită la Kiev, pe vremea confruntărilor din Piaţă. O delegaţie mai degrabă nervoasă, coordonată de ministrul de externe al Poloniei.

Agresiunea de la sfîrşitul săptămînii trecute asupra Ucrainei a trezit amintiri urîte în Europa. Defilarea unei armate „victorioase“ pe teritoriul recunoscut al unui alt stat, însoţită de susţinerea cel puţin unei părţi importante a populaţiei locale a semănat destul de mult cu anexarea Austriei de către Germania nazistă, în 1938.

Sufletul locului e rusesc şi Maica Rusie este vie în sufletul locuitorilor de acolo. Nu vorbesc doar despre populaţia de etnie rusă de acolo (peste 50%). Maica Rusie cea protectoare de fascişti domină mintea mai tuturor locuitorilor peninsulei.

Ce ştiam despre Ucraina, pînă de curînd? Că sînt slavi, dar nu sînt ruşi. Adică nu ştiam mai nimic în afară de „doamna Timoşenko e în închisoare“, şi pe care o compătimeam. Mai ştiam despre tradiţionalele rîcîieli pe preţul gazelor, şi cam atît. Ruşinos. Ucraina este cel mai mare vecin al ţării în care trăiesc.

După evenimentele de la sfîrşitul săptămînii trecute, mulţi au găsit asemănări între fuga preşedintelui Viktor Ianucovici şi cea a lui Nicolae Ceauşescu, de acum aproape 25 de ani. La prima vedere, situaţiile par similare fiindcă ingredientele filmului au fost cam aceleaşi: mulţimi revoltate, dictatorul suit de urgenţă în elicopter, plecat spre destinaţie necunoscută şi dat în urmărire generală.

În primăvara anului 2000, eram, de puţine săptămîni, consul general al României la Chicago. După tradiţia diplomaticească, începusem să merg în vizite de prezentare pe la oficialii locali, pe la consulii altor ţări, pe la liderii laici şi religioşi ai comunităţii româneşti ş.a.m.d.

Eu socot că România este astăzi o forţă agricolă de nivel regional, cu tendinţa de a creşte spre nivelul mare al ligii europene. Suficient de mulţi români mai cred încă în reportajele care descriu agricultura românească drept bazîndu-se pe cei mulţi care îşi ară pogonul cu plugul tras de cai.

"Nu ştiu, n-am prea urmărit. Îmi pare rău. De cîte ori zapam, mi se părea că mă schizofrenizez între cocktail-urile Molotov de la Kiev şi lacrimile emise parcă de o pompiţă cu acţionare manuală, ale patinatoarelor. A fost cea mai cinică ediţie, artificială şi obositoare"

Primul: din cauza apartenenţei la Uniunea Europeană, economiile dezvoltate – de exemplu, cea a Marii Britanii – au de pierdut. Este argumentul forte în favoarea renaţionalizării unor puteri cedate de Londra către Bruxelles.

De la un timp, răcnetul exoftalmic „La puşcărie!“, emis către adversarul politic, a devenit un instrument comun în ceea ce se cheamă la noi, caraghios şi dramatic în acelaşi timp, „lupta politică“. Aşadar, totul a ajuns atît de jos, încît cele două tabere nu mai pot decît să zbiere una către cealaltă, ieşite din minţi: „La puşcărie!“

În vremi de prosperitate naivă, cumperi vinul de zi cu zi la sticlă, de la supermarket. Pe ăla de ocazii festive îl iei de la negustori specializaţi, conaisseurs, cu care mai tragi şi o conversaţie despre recolta din anul X sau Y.

Vicepreşedinte al Comisiei Europene şi Comisar pentru Relaţii Interinstituţionale şi Administraţie, Maroš Šefčovič s-a aflat, la începutul săptămînii, într-o vizită oficială la Bucureşti. El s-a întîlnit cu preşedintele Traian Băsescu şi cu preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea.

Constatînd că, de cînd cu accidentul din Apuseni, cuvîntul „procedură“ este utilizat des, foarte des, infernal de des, m-am apucat să scotocesc dicţionarele, să îmi lămuresc, carevasăzică, definiţia. Prin 1998, „procedură“ se referea numai la mersul actelor în justiţie sau la tratamentele medicale.

● În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, gîndirea islamică ajunsese la răscruce. Asumînd riscurile pe care le presupune simplificarea, spunem că se aflau, de o parte, Abu Hamid Al-Ghazali (1058-1111) şi, de partea cealaltă, Averroes (1126-1198).

Ce s-ar putea spune după eşecurile statului din ultima vreme, de la intervenţia ratată în cazul accidentului aviatic şi pînă la telenovela anuală a deszăpezirilor? Unu: că, de fapt, astfel de rateuri instituţionale reprezintă, la noi, mai degrabă regula, decît o regretabilă excepţie.

În general, orice evocare a Bizanţului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrşit la soroc, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre polis-ul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrşit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanităţii.

Încercînd să caut păreri mai avizate decît ale mele, privind efectul celor mai mari extinderi ale UE din istorie, am dat peste un american, un rus şi un englez (ca într-un banc), aplecaţi, ca şi mine, asupra hărţii Europei celor 25. Adică, a acelei Uniuni Europene din mai 2004 – acum (aproape) zece ani.

A circulat cu succes (şi mai circulă, poate) în folclorul urban din Bucureşti un banc pornografic al cărui limbaj, desigur, este imposibil de redat într-o publicaţie decentă, dar pe care vreau să-l traduc aici pentru semnificaţia sa aparte.

Un sondaj Gallup, realizat la nivel european şi ale cărui rezultate au fost publicate săptămîna trecută, arată că încrederea românilor în leadership-ul Uniunii Europene a crescut cu 7% în 2013, în comparaţie cu 2012. Circa 46% dintre români au totală încredere în leadership-ul Uniunii Europene.

"Misia femei în societate este mare şi grea; femeea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumei; ea ajungînd soaţă, începe a contribui la luminarea, la civilisaţiea şi la fericirea neamului omenesc.“ Fraza se regăşte în Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete.

Un avion de mici dimensiuni a încercat o aterizare forţată şi, în cele din urmă, a căzut în Munţii Apuseni. O poveste foarte tristă, care a ridicat, din nou, o întrebare. Sau chiar două. Cît sîntem de pregătiţi pentru o astfel de problemă? Şi, în general, cît sîntem de pregătiţi pentru… orice?

După ce presa tabloidă britanică a anunţat timp de aproape un an de zile o invazie româno-bulgară pentru prima zi a anului, subiectul a luat o turnură aparent comică. Invadatorii nu au pus piciorul pe Insulă; în schimb, reporterii şi-au concentrat atenţia asupra unei singure persoane: românul Victor Spirescu.

În pline sărbători, cînd fiecare caută liniştea după cum se pricepe, Internetul trepidează. E o convocare! La miting! În stradă! Uniţi, mă întreb, ce-o mai fi de salvat de data asta? Mă dumiresc repede: să ieşim la o manifestaţie împotriva finanţării Bisericii Ortodoxe Române de la stat.

Aşadar, am ajuns în Beirut ştiind cam ce ştie orice român de condiţie medie despre Liban. Adică: un lung război civil, interesele Siriei şi ale Israelului, implicarea întregii lumi arabe în disputa şiiţilor şi sunniţilor pe teritoriu libanez, surprinzătoarea varietate de secte eretice (musulmane şi creştine) prezente în ţară.

Cum aceste rînduri sînt scrise cu cîteva zile înainte de Anul Nou, îmi asum un pariu: invazia românilor şi a bulgarilor asupra Insulei nu va avea loc. Reporterii tabloidelor, trimişi să-şi facă revelionul pe Heathrow, în întîmpinarea „hoardelor“, se vor întoarce spre redacţii cu mîinile goale.

Luat cu treburi, am aflat cu întîrziere despre demisia dlui Daniel Barbu din funcţia de ministru al Culturii. Înţeleg că a demisionat pentru că a zis ceva cu totul nepotrivit – a echivalat banii din programul naţional anti-SIDA cu bugetul unui festival de teatru, sau ceva de genul acesta.

Acum vreo zece ani, stam la o cafea şi la o vorbă (să ne treacă de plictiseală), la o reuniune a FMI, la Washington. Zice amicul de la France-Presse: „Eh, unde sînt vremurile de aur? Detaşat în Beirut, în anii ’80. Toţi eram cazaţi la un Intercontinental, în centru, departe de bombe şi gloanţe.

Şi totuşi, în anul acesta nu am ieşit chiar rău în cadrul Uniunii Europene. Ba, chiar, putem consemna cîteva cîştiguri importante. Mai întîi de toate, România va primi 39,8 miliarde de euro în cadrul bugetului multianual al Uniunii Europene 2014-2020, cu aproximativ 18% mai mult decît în exerciţiul bugetar 2007-2013.

„Iubiţi fraţi şi surori, din nou şi din nou, frumuseţea acestei Evanghelii atinge inima noastră – o frumuseţe care este strălucire a adevărului. Din nou şi din nou, ne înduioşează faptul că Dumnezeu se face prunc, pentru ca noi să îl putem iubi, pentru ca să îndrăznim să îl iubim şi, ca prunc, se pune cu încredere în mîinile noastre."

Era fum în cîrciumă şi destul de multă gălăgie. Vineri seara: mulţi corporăţei lăsaţi la vatră pentru week-end şi cîţiva studenţi. Cam puţini. Poate şi din pricina preţurilor, relativ umflate. Deh, cafenea cu temă: la parter – irlandeză. La etaj – cehească.