PE CE LUME TRĂIM

Cînd eşti acasă, la tine în oraş, eşti în siguranţă. Ştii cît e berea sau pîinea la megaimajul sau carfurul cel mai apropiat, te ştii pe numele mic cu patronul chioşcului din colţ şi ai stabilit deja cu el că acolo, la parterul blocului, preţurile sînt ceva mai mari pentru că, deh, deverul e mai mic, adaosul este ceva mai mare.

După al şaselea gol, Keşeru a zîmbit uşor jenat şi, gestic, a vrut parcă să spună că „e neverosimil, prea mult“. În exprimare, inclusiv cea a limbajului trupului, atacantul Stelei e un tip cu bun-simţ, un atribut care lipeseşte, în bună măsură, meseriei sale.

Aşa cum era de aşteptat, premierul turc în exerciţiu, Recep Tayyip Erdogan, a cîştigat alegerile prezidenţiale – primele cu vot direct din istoria acestei ţări. Şi astfel, omul forte de la Ankara şi-a consolidat proiectul de putere personală.

În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“...

Spectacolul, prin natura sa, implică prezenţa umană, şi de aceea se fondează pe capacitatea sa de a respecta o ordine şi de a fi derutată de o dezordine, deci pe program şi accident. Un prieten căruia îi doresc regulat „Noroc“, mă enervează răspunzîndu-mi: „Nu e nici un risc“.

Se face mare vorbire despre rusofobia românului. Eu aş zice că e mai degrabă ruso-scepticism. De aia m-am vîrît în propria memorie afectivă, să văd cum a stat distinsa mea persoană în raport cu locuitorii uriaşei colecţii de gubernii, aflate la nord-est.

Sîntem buni pînă cînd încep lucrurile serioase. Pînă cînd începe să se ocupe serios statul. Handbalul de fete mici e ca o întreprindere privată, ferită de ochii lumii. Cînd ia cîte un titlu, ca acum sau acum 15 ani, sărim cu toţii în sus, apar flori, covoare roşii, prezentatoare machiate care rostesc ştiri emfatice.

Un acord cu Bruxelles-ul permite micului stat să exporte liber în Uniune, putînd însă să-şi protejeze piaţa internă în faţa importurilor din Europa. Un acord de liber schimb a fost încheiat cu Turcia şi se aşteaptă ratificarea de către Parlamentul de la Ankara.

Prin iunie, la începutul verii, aşadar, aud o declaraţie a preşedintelui Băsescu Traian. Cum că Victor Viorel Ponta şi domnia sa au căzut de acord cu privire la nominalizarea lui Dacian Cioloş pentru un al doilea mandat în calitate de Comisar pentru Agricultură, în echipa domnului Junckers. De fapt, fostul şef al Eurozonei nici nu fusese confirmat încă.

Cum stînga e autoproclamat unită, cică s-ar fi unificat şi dreapta. Uau, ce bucurie, cu beteală-am să te-mbrac şi steluţe-o mie. Cum care stînga? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie. Cum care dreapta? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie.

Rezultatul e clar. Confruntarea de săptămîna trecută de la Cotroceni pe tema reducerii CAS – a fost o confruntare, şi nu o consultare – a avut un cîştigător, pe preşedintele Traian Băsescu, şi un perdant. Mai precis, doi: premierul Victor Ponta şi ministrul său de Finanţe, Ioana Petrescu.

Cînd prăbuşirea lui MH 17 – pe 17 iulie, în zona rebelă din estul Ucrainei – a devenit o problemă politică (şi asta s-a întîmplat din prima secundă a dezastrului), am intrat în acest labirint. Unele lucruri erau evidente din primele ore ale dezastrului. Totuşi, politicienii ne-au spus că nu e bine să ne repezim să le credem.

Domnul Van Rompuy s-a grăbit prea tare să îşi predea mandatul. A convocat repede, mult prea repede, o şedinţă de Consiliu European menit a împărţi posturile de şefi la Comisie şi Consiliu. Pentru prima dată de cînd a apărut în prim-planul vieţii politice bruxelleze, domnul Rompuy a fost aspru criticat deoarece s-a pripit.

Ştiu de ce îmi place mie. Pentru că îmi spune poveşti. Pentru că e vorba despre oameni plecaţi într-un soi de excursie magică. Pentru că e despre încercări prin care au trecut şi eroii din cărţile de istorie romanţată pe care le citeam în copilărie, sub vreun copac sau lîngă un rîu.

A venit ştirea morţii lui Emil Bobu. Avea 87 de ani. Cu siguranţă, cei mai tineri habar nu au cine a fost Emil Bobu şi, dacă e să fim oneşti, nici nu pierd ceva că nu ştiu. Noi, cei mai trecuţi, ştim. Personajul a fost cunoscut ca unul dintre puţinii intimi ai lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii săi ani.

Prin preumblările mele europene, mai spre Vest sau pre lîngă Uniune, am ajuns la o constatare bazată pe observaţii de consumator ageamiu. Este o vorbă din bătrîni (partea hîtră): „Mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie.“ Este valabilă cu cît te depărtezi mai tare de Bruxelles şi de regulile comunitare.

UKIP a cîştigat doar alegerile pentru Parlamentul European, dar guvernul de la Londra se poartă ca şi cum Farage ar fi dobîndit deja puterea în totalitate. După cum relatează ziarul Adevărul, Partidul Conservator din Marea Britanie şi-ar fi definivat setul de măsuri pentru limitarea imigraţiei.

În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“, idealist-egalitare, sindicalist-socialiste.

Sper să fi auzit de dezbaterea din Parlamentul nostru naţional legată de cartelele telefonice vîndute doar cu buletinul şi, mai ales, de conexiunile la reţelele publice wireless (fără fir, carevasăzică) la care vă veţi conecta doar în schimbul datelor personale (telefon mobil, date de buletin etc.).

"E o întrecere culturală, morală, motivaţională, industrială, socială. Fotbalul e la nivelul extracţiei de minereuri, al agriculturii, al industriei uşoare, al IT-ului ori al construcţiei de maşini. E o decoraţie în pieptul unui popor. Unii arată chiar a generali sovietici. De aceea cîştigătoarea se alege mereu dintr-un club restrîns."

Iată că liderii europeni n-au stat prea mult pe gînduri la ultimul Consiliu şi au decis, în premieră, să supună la vot nominalizarea pentru şefia Comisiei Europene. Adică exact aşa cum a cerut premierul britanic David Cameron, bravînd, desigur, cu gîndul că partenerii săi nu vor face pasul. Iată că l-au făcut.

Nu doar geografic, Uniunea Europeană se întinde de la Marea Britanie la România – ceea ce este, în toate sensurile, o distanţă enormă. Cea mai occidentală ţară a Uniunii are interese exact opuse celei mai orientale ţări, în privinţa viitorului acesteia.

Înainte de preluarea mandatului, timp de mai bine de şase luni, toţi membrii guvernului ţării respective au trecut printr-o şcoală ad-hoc. Au aflat ce să faci şi ce să nu faci prin sălile de şedinţe, cum să-i tratezi pe ziarişti, care e echilibrul instituţional de forţe din Bruxelles.

Nu numai România este zguduită în zilele acestea de un seism politic. Şi Polonia este. Cu o deosebire: în Polonia, tema scandalului face parte din registrul să-i zicem serios. Este vorba despre relaţii „nepotrivite“ dintre Banca Centrală şi guvern, sau despre abordări „neortodoxe“ ale politicii de alianţe şi de securitate.

Pe la 14 ani, admiram atît de intens muzica operei Bărbierul din Sevilla, încît nu puteam să o ascult pînă la sfîrşit. Cam pe la începutul actului al doilea, nu mai puteam asculta mai mult decît ce ascultasem deja – eram ca un butoi care se umpluse ochi de încîntare şi, de-acuma, orice strop în plus îl făcea să dea pe-afară.

Stau şi mă tot frămînt: de ce am o senzaţie teribilă de disconfort văzînd la televizor tamtamul legat de aventurile judiciare ale fratelui preşedintelui? În fond, ar trebui să fiu cetăţeanul perfect al unui stat de drept, convins că nimeni nu este mai presus de lege.

Imediat după ce Moscova a anunţat închiderea robinetului, după eşecul negocierilor UE – Rusia privind livrările de gaze către Ucraina, premierul Victor Ponta a ţinut să facă un anunţ liniştitor: România nu va fi afectată, cel puţin în următoarele şase luni.

Luna trecută, la New York, Casa de Licitaţii Christie’s a vîndut obiecte de artă, datînd din perioadele postbelică şi contemporană, în valoare de 745 de milioane de dolari, atingînd astfel recordul absolut al sumelor tranzacţionate la o singură licitaţie.

Ştiţi ce este acela deficit de democraţie… Este boala aia pe care o acuză toată lumea cînd vorbeşte despre procesul decizional de la Bruxelles. Altfel spus, cam tot ceea ce este important acolo este decis în spatele unor solide uşi închise,  în deplină discreţie, astfel încît publicul află ultimul despre ce este vorba.

Dacă Uniunea Europeană începe să se relanseze economic, atunci, de bună seamă, Ucraina va avea şi ea de cîştigat, ca urmare a liberalizării comerţului. Ucraina „de vest“ va putea deveni astfel un exemplu pentru ceilalţi, din est, aflaţi sub cizma insurgenţei proruse. Atunci se va vedea cine a făcut alegerea corectă.

Nu e greu să constaţi că dezbinarea românilor nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa.

V-am mai povestit întîmplarea, dar acum, după alegerile astea pentru Parlamentul European, nu mă pot abţine să nu o reamintesc. Pe vremuri, pe cînd se discuta despre o Constituţie europeană, făceam un talk-show la TVR care se numea (mă scuzaţi, nu eu am dat titlul) Orizont 2007.

Îmi pare rău că, în toată frenezia artistică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, nu s-a găsit nici un pictor care să picteze una dintre marile scene ale dezolării şi îmi lasă mie, bietei mele imaginaţii, sarcina de a o vizualiza.

Ţările cu bube electorale (în viziunea euro-dedicaţilor trup şi suflet) ar fi, în primul rînd, Marea Britanie şi Franţa. Apoi, pe raftul doi s-ar afla alte state membre: Ungaria, Danemarca, Germania, Grecia, Finlanda, Olanda, Austria, Italia.

Toată lumea a vorbit în ultimele zile despre ascensiunea antieuropenilor. Absolut normal, dacă privim rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Dar semnalele din Europa sînt amestecate. Nu este vorba doar despre extremişti.

Vă amintiţi vremea în care priveam cu invidie spre Ungaria? Ei erau mereu favoriţi la orice fel de integrare euro-atlantică şi noi eram codaşi. Ei făceau reforme şi noi – nu. Ei mergeau în zbor spre capitalism şi noi stăteam, băltit, în neo-socialism.

Ani de zile, dacă aveai de scris de la sau despre Bruxelles, aveai de povestit chestiuni ale Comisiei, tehnice şi oribil de greu de tradus pe înţelesul publicului, sau puteai să te înghesui la porţile Consiliului, sperînd într-o declaraţie de 20 de secunde a vreunui şef de stat, laolaltă cu alţi 80-100 de jurnalişti.

Tatăl lui Dmitry stă închis în casă şi se întreabă dacă Ucraina îi va mai trimite pensia. Este decis să refuze cetăţenia rusă şi, deci, şi pensia rusească, pe care Putin a promis-o oamenilor din Crimeea.

A luat-o Europa razna? Sau măcar dă semne? Să ne oprim puţin asupra recentei declaraţii a liderului partidului antieuropean UKIP, din Marea Britanie, Nigel Farage – o declaraţie care a făcut ceva vîlvă prin presa britanică, dar cam atît: politicianul britanic a declarat, într-un interviu, că nu şi-ar dori să aibă vecini români.

Au apărut, aşadar, ofertele electorale pentru Parlamentul European. M-am uitat pe site-urile de Internet ale partidelor, dar mare brînză nu am aflat. Doream să găsesc măcar lista candidaţilor. Poate nu am căutat cum trebuie. Mă gîndeam că lista supusă votului cetăţenilor ar fi trebuit să fie pe prima pagină, dar nici vorbă.

Am fost săptămîna trecută în Ucraina pentru două evenimente. Primul a fost o vizită organizată de Institute of World Politics (partenerul ucrainean al Forumului nostru România – Ucraina) – au fost invitaţi experţi pe spaţiul estic de la cele mai importante think-tank-uri europene, din Bruxelles, Londra, Paris, Stockholm etc.

Dezbaterea cu privire la interdicţia vălului islamic din Franţa, Germania, Danemarca sau Italia a generat reacţii paradoxale. În Franţa, femeilor originare din ţări cu tradiţie islamică le este interzis să-şi acopere faţa în şcoli şi universităţi, iar interdicţia vălului ar putea fi extinsă pentru toate spaţiile publice.

Cel puţin cu asta sîntem cu toţii de acord, indiferent de convingerile politice. Este vorba despre lipsa de interes a liderilor şi a candidaţilor români faţă de adevăratele subiecte europene şi româno-europene, în această campanie care pregăteşte, totuşi, alegerile pentru Parlamentul European.

Şedeam amîndoi la o masă din bambus, pe scaune din bambus şi gleznele goale ne erau mîngîiate de valurile domoale şi azurii ale mării albe, aşezate în căuşul enorm al cerului inversat, convertit la convexitate. Deasupra noastră, stelele luceau obraznice printre căluţi de mare gigantici care vînau, într-o joacă sîngeroasă, rechini.

Presupunem că nu aveţi un Powerpoint în faţă. Vă voi explica modul în care ajunge pînă la noi, la cetăţenii unui stat membru (refuz în continuare titulatura „cetăţean european“), o decizie luată la Bruxelles. Carevasăzică – o directivă, un regulament, o recomandare.

Lunea trecuta a fost o zi importantă pentru cetăţenii din Republica Moldova. Ba chiar o zi istorică, aşa cum o caracteriza premierul Iurie Leancă: a fost prima zi în care au putut circula fără vize, în statele Uniunii Europene. Bineînţeles, nu se pune problema libertăţii de a munci sau de a se stabili în străinătate.

Aţi văzut vreodată cum distrug moliile ţesătura împăturită şi neaerisită? Ei bine, această imagine mi-a venit în minte cînd am văzut rezultatele unei recente dezbateri publice, lansate de un cotidian central. Să vă spun. Nu sînt alarmist, nu cred că vom avea război cu Rusia.

Coloanele de maşini pe Calea Călăraşilor sînt cît vezi cu ochii: înspre Traian şi spre Unirea. Claxoane peste claxoane, tramvaie oprite de cîte un şofer care a blocat linia, un coşmar. În plus, mai şi burniţează. După cum a observat orice bucureştean, dacă trage o ploicică, străzile oraşului se transformă într-o uriaşă parcare.

Să nu ne facem iluzii. Valul de injurii dintre primii doi oameni ai statului român – preşedintele şi prim-ministrul – nu s-a potolit. A fost doar un scurt armistiţiu pentru perioada de Paşti, cînd fiecare ştie că ridicarea tonului dă rău. Acum, că am intrat în Săptămîna Luminată – gata.