PE CE LUME TRĂIM

Ştiu că nimic nu e mai nesigur decît viitorul. Ştiu şi că au început deja mîrîielile eternilor nemulţumiţi. Totuşi, nu pot să nu comit astăzi un exerciţiu de optimism. Mai ales că văd semne bune. Da, alţii se întristează cînd văd lista oamenilor cu care se spune prin tîrg că va lucra Iohannis la Cotroceni.

Aţi auzit: Farage şi Marine Le Pen (vîrfurile de lance ale eurosceptismului instituţional din Parlamentul European) vor să îl treacă pe domnul Juncker (preşedintele Comisiei Europene) printr-o moţiune de cenzură. Motivul: dezvăluirile numite plastic „LUX Leaks“.

"Dintotdeauna fotbalul a vrut să fie ca regina Angliei – puternic, bogat şi fără a da socoteală nimănui, în afara bunului Dumnezeu. Treaba e că, între timp, se întîmplă o întreagă lume sub tron, o lume vie, viermuitoare, flămîndă, contestatară. Or, fotbalul pare să trăiască într-o alta, sub un clopot cu sticlă groasă. "

În Italia anilor ’50, pe cînd Partidul Creştin Democrat se impunea ca primă forţă politică a ţării sub conducerea lui Alcide De Gasperi, circula o vorbă ironică. De Gasperi era foarte credincios, aproape mistic, iar gîndirea şi acţiunea lui politică erau dominate de o viziune istorică, de un ideal căruia i-a rămas mereu fidel.

Îmi dau seama că, în ciuda analizelor ulterioare, academice şi bine documentate, care arată că era inevitabil, că sistemul era putred, că URSS-ul nu mai făcea faţă, că totul era pregătit pentru Marea Cădere a Zidului, prea puţini se aşteptau la acea rapidă succesiune de evenimente.

România nu a reuşit un meci luminos, care să ne facă să visăm, dar era greu să se întîmple asta, date fiind reflexele acestei generaţii şi schimbările din preajma meciului. Important a fost că echipa a insistat în ofensivă, chiar fără să-şi creeze un sac de ocazii, şi că nu s-a retras într-o apărare păguboasă.

Este adevărat că viitorul preşedinte va avea, mai curînd sau mai tîrziu, un guvern prieten. Dacă Victor Ponta cîştigă, lucrurile sînt clare. Dacă învinge Klaus Iohannis, sînt toate şansele ca zilele lui Victor Ponta în Guvern să fie numărate. Să nu ne facem iluzii, ştim multe despre oportunismul partidelor, mai ales al celor mai mici.

Cătălin Tolontan a scris pe blogul lui că sportivul nu a făcut bine că şi-a măsurat forţele cu Badea. Un profesionist nu se pune la mintea unui amator iar respectul pe care îl avem pentru sportul de performanţă vine tocmai din această separare netă: ei, campionii, sînt altfel decît noi.

Sastisit de aşa-zisa campanie electorală de pe la noi, din care nu am priceput absolut nimic, am luat o hotărîre cruntă. Mă voi decupla de la „cele patru canale de ştiri“ şi voi trece pe unul internaţional, să văz ce se mai petrece prin lume. Aşadar, am schimbat RomâniaTV, Antena 3, B1 şi Realitatea (plus Digi, ca bonus) cu CNN-ul.

"De fapt, Steaua nu există în mod obiectiv. Această echipă se supune principiului nedeterminării al lui Heisenberg. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi sentimental, percepţia se schimbă. Unora li se pare că ar putea prea mult, altora, că e supraevaluată."

Ucraina – sau mai bine zis acea parte a Ucrainei aflată sub controlul Kievului, adică partea cea mai însemnată a ţării – a făcut acum o opţiune istorică. Pentru prima dată de la declararea independenţei, Rusia nu a mai avut un jucător în alegerile din Ucraina şi a pierdut orice formă de control în regiune.

La alegerile din anii ’90 au venit constant la vot peste 75% dintre electori. La alegerile din anii 2000-2010 – în jur de 60%; cea mai joasă prezenţă a fost înregistrată la turul I al prezidenţialelor din 2004, cînd au venit la vot 54% dintre electori, şi cea mai ridicată prezenţă a deceniului s-a înregistrat în turul I al alegerilor din 2000.

Aş înţelege lipsa de modestie şi asumarea meritelor în ceea ce priveşte aderarea la UE, dacă nu s-ar fi întîmplat să fiu la Bruxelles exact în ziua cînd data de 1 ianuarie 2007 a fost hotărîtă de Consiliul European ca fiind data-cheie pentru Bulgaria şi România.

Da, Simona Halep a luat bătaie în finală. Noi, românii, am bătut-o pe Serena Williams în grupe. Să fie clar! Cînd Halep cîştigă, de fapt cîştigăm noi, România! Cînd pierde, Simona pierde. De ce? Pentru că, vorba lui C.T. Popescu, nu munceşte suficient, are un loc nemeritat de bun în ierarhia mondială, a profitat de conjunctură, ca o oportunistă ce este.

"Simona zîmbeşte oricum tot timpul, că bate sau ia bătaie. Ceea ce e bine şi nu e. Se vede că are calmul şi siguranţa unei supercombatante. Înăuntrul ei, totuşi, nimic nu e atît de simplu. Simona e o campioană, dar încă nu e o mare campioană. Lucrurile la ea merg foarte bine, pînă cînd se gripează fără apel."

Ca să animăm puţin aceste alegeri anoste, mi-am luat libertatea să introduc un element de noutate, analizînd ipoteza în care celor 14 candidaţi li s-ar fi adăugat DNA-ul şi moaştele preasfintei cuvioase Parascheva. Amîndoi ar fi concurenţi redutabili şi cu şanse sporite de a-şi surclasa contracandidaţii în primul tur de scrutin.

La sfîrşitul săptămînii trecute, într-un interviu pentru BBC, José Manuel Barroso, aflat pe ultimii metri ai mandatului în fruntea Comisiei Europene, a avertizat din nou Marea Britanie că Uniunea nu va permite modificarea tratatelor în ce priveşte libertatea de circulaţie.

La început, nu era nimic. De ar fi fost, nu mai era un început. Vă puteţi imagina aşa ceva? Nimicul? Nu cred. Aşadar, nu se poate spune ceva valid despre început. De aceea, vorbim despre începuturi. E mai imprecis, mai subiectiv, mai relativ – de aceea, mai adevărat.

Într-o seară, la o bere la Lăptărie (of, ce rău îmi pare că a dispărut Lăptăria!), îl întreb pe Nicolae Ulieru (purtător de cuvînt la SRI), cu care devenisem amic: „Ce-aveţi bre, cu mine? De ce nu încercaţi să mă racolaţi? Sînt mai fraier?“

„Fostul“ a făcut multe nefăcute, inclusiv prime grase date la înfrîngeri, şi nu s-a învrednicit să repună pe picioare un sport bolnav rău, trăind în inerţia şi visarea zemoşilor ani ’90. „Actualul“ a promis marea cu sarea, l-a luat grupa pe dinainte în cîteva rînduri, s-a certat cu oameni care înseamnă ceva în istoria datului în minge, a iniţiat nişte proiecte interesante şi s-a înconjurat de o gardă mixtă.

Vestul e un spaţiu al meditaţiei rafinate. Neştirbită e mîndria gîndirii diferenţiate la elitele occidentale, intact orgoliul Apusului de a fi deprins perfect învăţatul din greşelile trecutului. Dar e loc şi de mai bine. Prin contrast, merită citat un maestru hasidic.

„Hai să iubim creaţia!“ Acest patetic apel al „profetului umanului“, după cum îl gratulează Frankfurter Allgemeine Zeitung, deschide ediţia de luni a ziarului din Frankfurt, ca adenda la fotografia cu ochelari, cosiţe împletite şi degetul arătător ridicat a pionierului internautic american, Jaron Lanier.

Un ziar românesc măricel titra zilele trecute ceva despre o premieră. Cum ar fi aceea a candidatului maghiar pentru un post de comisar, Tibor Navracsics. El a primit un vot negativ din partea comisiei de specialitate (Cultură) a Parlamentului European.

Pa, ba, la revedere, dar rămîn cu voi... Deja povestea e prea frumoasă, a-i cunoaşte finalul înseamnă a o dezvrăji. Faptul că naţionala unei ţări care i-a dat pe Hagi, Belodedici sau Gică Popescu a ajuns să fie un fel de liftier pentru vreun şeic pe care cearşaful stă evazat de la preaplinul stomacal e în sine excepţional.

Acum un an, publicam aici acest text. Îi adăugasem şi un motto shakespearian, din Comedia erorilor: „I see thy age and dangers make thee dote...“ Într-un an nimic nu a avut timp să se schimbe. Cu atît mai puţin să îmbătrînească.

Anostă, lipsită de idei, populistă, murdară… şi încă mai pot fi găsite cuvinte care să caracterizeze acest început de campanie electorală. Şi atunci, cum poate fi luată o opţiune de către cei din afara a ceea ce se numeşte „electoratul fidel“ al unui partid?

Găsesc într-un recent articol publicat într-o revistă anglo-americană de mai mică circulaţie* o foarte interesantă punere în cadru a chestiunii schimbărilor climatice. Se ştie, o grămadă de oameni (inclusiv specialişti) cred că sîntem pe punctul de a intra, de nu am intrat deja, într-un proces ireversibil de schimbări climatice cu efecte catastrofale.

Mi se pare hazliu ca o firmă care se numeşte Microsoft să provoace la noi un scandal cu impact atît macro cît şi hard. Nouă foşti miniştri puşi sub acuzare vor crea mai mult decît relatări inflamate în presă şi discuţii la frizerie, să mai treacă timpul. Impactul asupra sistemului juridic şi a celui politic va fi major.

Sînt cîteva lucruri care continuă să mă mire de cîte ori vine vorba despre alegeri prezidenţiale la noi. Primul e că absolut toţi oamenii îşi doresc acelaşi lucru de la preşedinte: să aibă grijă de români, să fie bun şi cinstit, să fie drept. Atunci, cum se face că se votează atît de diferit?

Amicul meu nu este vreun autist social sau politic. E destul de implicat în ale cetăţii. A participat la fel de fel de acţiuni caritabile, a fost membru al unui partid istoric în anii ’90, a tot ieşit prin Piaţa Universităţii la demonstraţii şi proteste.

"Prietena Serenei susţine că joacă de plăcere, că n-o interesează să acumuleze averi. Probabil pentru că e daneză, atunci e din oficiu fericită, după cum spun cercetătorii. A cîştigat în carieră 24 de milioane de dolari. Pe bune, pentru un om obişnuit care vrea să trăiască decent şi să se răsfeţe din cînd în cînd, e arhisuficient."

De la domnul Meleşcanu am rămas cu o vorbă, pe care mi-a spus-o acum vreo 20 de ani, într-o pauză de şedinţă, pe holurile Senatului. „Să ştii că în diplomaţie nu-ţi spune nimeni în faţă că eşti prost. Cel mult, îţi va spune că nu dispui de toate elementele necesare unei analize complete a situaţiei.“

Politica externă nu este altceva decît interacţiunea intereselor naţionale ale actorilor de pe scena internaţională. Interesul multora este acela de a se stabili şi respecta reguli care protejează exact motivele profunde ale dezvoltării lor: libertatea, pacea, democraţia, piaţa liberă etc.

Carevasăzică, începui săptămîna trecută să descriu noua Comisie, cea a domnului Juncker. Am primit oarecari păreri favorabile, de pe la cunoscători din Bruxelles, ceea ce mi-a gîdilat orgoliul şi m-a făcut să perseverez.

"Steaua are noroc, da. Dar Astra n-a avut ghinion. Steaua şi-a acumulat harnic norocul, iar cînd i-a venit pe gratis, a ştiut să nu-i dea un bocanc în fund. Steaua e România, asta gîndesc destui exaltaţi. Dar nu greşesc prea mult, atît timp cît ea a ştiut să nu piardă ADN-ul lui ’86."

Noua PAC a însemnat o negociere îndelungată între interesele nordice şi cele ale Europei estice şi mediteraneene. Pînă la urmă, agricultura a rămas un pilon principal al bugetului. Foloseşte asta şi României? Desigur. La fel cum foloseşte şi subvenţionarea micilor fermieri, prin aceeaşi politică agricolă.

După parlamentări cu Parlamentul, statele membre s-au consil-iat şi s-a născut o Comisie. Aceasta este condusă de domnul Juncker, deşi două ţări (Marea Britanie şi Ungaria) s-au opus. Iniţial, Germania anunţase de asemenea că se opune, dar şi-a… reconsiderat poziţia.

"Gimnastica e ca o minunată casă veche, boierească, admirată de toţi şi nerestaurată de nimeni. A trebuit să vină cu banii o importantă companie privată – cu mari datorii morale la stat, e drept – ca să fie lansată o adevărată campanie de strîns talente. Dar acest sport, ca şi sportul în totul lui, e incapabil să se reformeze."

Un sondaj de opinie apărut la sfîrşitul săptămînii ni-l arăta pe preşedintele François Hollande bătînd recordul negativ de popularitate pe care un şef al statului francez l-a înregistrat vreodată, în acest moment al mandatului – 13%.

Spectacolul terorismului este grandios! Marii terorişti sînt personaje de intensitate dramatică supraomenească. Fascinanţi! S-ar zice că teroarea este exclusiv la îndemîna celor ieşiţi din comun. Anodinii, plictisitorii, banalii se pot cel mult înrola ca soldaţi disciplinaţi în armata terorii, dar nu o pot inspira şi conduce.

La Bruxelles circulă prin mediile gazetăreşti o poveste care nu se publică pentru că sursa este discretă. La Bruxelles, toată lumea împărtăşeşte secrete pe care nu le publică decît arareori cîţiva aleşi. Unul dintre ele este modul în care Dacian Cioloş ar fi primit poziţia de Comisar pentru Agricultură.

Ştiind că este dedicat numirii Preşedintelui său, dar şi Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate, am aşteptat rezultatul ultimului Consiliu European Extraordinar, amintindu-mi ce impresie mi-a făcut Consiliul de Iarnă din 2009, cînd primii ocupanţi ai acestor funcţii nou create pe atunci au fost anunţaţi.

Ca alegător dintr-un stat membru, îmi doresc să ştiu ce s-a ales de votul meu de la alegerile pentru Parlamentul European. Carevasăzică, am votat, acolo s-au făcut coaliţii şi, conform tratatului de la Lisabona, în premieră, Consiliul va trebui să ia seama la votul popular atunci cînd va binecuvînta componenţa Comisiei.

Un oraş dominat de baroc, printre clădirile remarcabile aflîndu-se şi biserica ortodoxă, ridicată de grecii şi macedonenii refugiaţi din calea turcilor, în secolele XVI-XVII. Aici s-a născut, în 1808, Andrei Şaguna, viitorul mitropolit ortodox al Ardealului.

Sfîrşitul Războiului Rece nu a schimbat lumea în măsura în care se spune sau în măsura în care cred apostolii lumii noi. Sigur, a dispărut blocul comunist, democraţia a avansat viguros acoperind practic întreaga Europă, SUA au rămas singura superputere – sînt, deci, schimbări.

Dacă aş avea suficient talent, aş scrie scenariul unui film despre viaţa lui Dinu Patriciu. Oare povestea vieţii lui ar putea fi inteligibilă pentru un american? Eu cred că da. Ar avea de toate: mărire şi decădere, glorie şi necazuri, amoruri şi trădări, politică şi afaceri.

Intresant: se consumă o mulţime de timp în spaţiul public cu discuţii sterile despre încă un nume nou venit pe lista deja lungă a prezidenţiabililor. De parcă ne-am pregăti pentru un concurs de frumuseţe. Dar aproape nimeni nu vorbeşte despre proiecte şi despre resursele dezvoltării României.

Autorii studiului referitor la sindromul Rubens culeg mărturii foarte intersante de la personalul muzeelor care supraveghează săli cu Rubens sau lucrări în acest gen, şi care povestesc despre felul în care se comportă vizitatorii: supraveghetorii notează o abundenţă a gesturilor afectuoase, între privitorii acestor lucrări.