Nașterea unei națiuni – povești din Kiev
Am fost săptămîna trecută şase zile în Ucraina pentru două evenimente. Primul a fost o vizită organizată de Institute of World Politics (partenerul ucrainean al Forumului nostru România – Ucraina) – au fost invitaţi experţi pe spaţiul estic de la cele mai importante think-tank-uri europene, din Bruxelles, Londra, Paris, Stockholm etc. Au fost trei zile în care am avut acces la mai mulţi membri ai guvernului, la ziarişti, experţi şi reprezentanţi, inclusiv din oraşele estice. Discuţiile au fost în cea mai mare parte off the record şi voi reproduce idei din conversaţii ca atare. Al doilea eveniment a fost de amploare – „Ukraine: Thinking together“ –, organizat la iniţiativa lui Timothy Snyder a reunit la Kiev cîteva zeci de reprezentanţi ai unor publicaţii culturale, intelectuali, experţi din toată Europa, între care nume ca Bernard-Henri Lévy, Adam Michnik, Bernard Kouchner sau Slavenka Drakulic. Am reprezentat Dilema veche acolo. Cele ce urmează sînt fragmente editate din notiţele strînse pe parcursul acelei săptămîni.
„Am pus pozele lor în birou, ca să ne aducă aminte de ce sîntem aici. Cînd mă enervez şi îmi vine să plec, mă uit la ei. Şi mai e ceva: îmi aduc aminte că noi urmăm, dacă eşuăm.“ Am rămas cu pixul în aer. Tipul este un ministru-cheie în guvernul nou al Ucrainei şi vorbeşte despre fotografiile morţilor de pe Maidan: şi le-a pus în birou. Nu e nici patetic, nici fanfaron, iar mărturisirea asta a venit brusc şi fără legătură cu subiectele anterioare. Vorbise o oră degajat, într-o engleză impecabilă, despre proiecte economice. Tocmai ce venea de la o întîlnire a Băncii Europene de Dezvoltare (BERD), unde obţinuse dublarea portofoliului în Ucraina. Ne-a pus pe hîrtie cîteva idei simple – trebuie aduşi bani în ţară, şi rapid. Trebuie dereglementare pentru că economia e sufocată. Se arăta mai optimist decît prognozele care dau o cădere economică de 7% anul acesta. Nu are de unde – zice calm –, pe primul trimestru avem doar 1%. Ar putea fi ministru în orice altă ţară, de fapt – vine din economia privată şi a lucrat drept consultant prin toată lumea. A sfătuit guvernul malaezian cum să aducă ţara în primele zece poziţii în clasamentul „Doing Business“. „Asta trebuie făcut şi pentru Ucraina, se poate prin reforme rapide – acum, ţara e pe locul 112. Vedeţi, am început cu legea achiziţiilor, am desfiinţat 150 de permise, nu puteai să faci business în ţara asta fără diverse permise. Au înfiinţat un avocat al companiilor – un fel de avocat al poporului, dar pentru firme. Înainte, toţi afaceriştii fugeau de interviuri – dacă te vedeau oamenii lui Ianucovici la TV, îţi confiscau afacerea. Ar trebui ca avocatul companiilor să-i apere de aşa ceva pe viitor.“
Cam aşa a vorbit ministrul. Apoi, brusc, ne-a spus că se uită de cîteva ori pe zi la fotografiile oamenilor morţi, în biroul său. Cu sentimentul că urmează la rînd dacă eşuează. Avem întîlniri paralele cu diverşi oficiali din zona economică şi cu alţii din zona militar-securitate. „Ştiu că vă uitaţi la problemele cu războiul, dar se întîmplă chestii interesante şi aici“, ne spune o doamnă cu nişte incredibile lentile de contact albastre. Anul trecut era pe o poziţie joasă la Ministerul de Externe, acum e în conducerea unui nou creat Centru pentru Reforme – o iniţiativă făcută cu ONG-urile de aici. Ideea e să treacă rapid multe reforme – se subînţelege că pînă nu se dezmeticeşte reacţiunea. Doamna cu lentilele e mult mai tînără decît toţi din grupul nostru, dar e pusă pe muncă – are o listă cu 20 de puncte (de genul „reforma justiţiei“ sau „e-guvernare“) şi ne întreabă unde putem contribui. Se aruncă priviri crucişe – aveam senzaţia că am venit să cercetăm, nu să fim puşi la muncă. Totuşi, aranjez o întîlnire ulterioară cu ea, tot lucrăm în Moldova pe reforma justiţiei – de ce nu? Se bucură că aude asta, îmi zice că au venit polonezi cu reforma administraţiei locale, estonieni cu guvernarea electronică, poate nişte români cu justiţia? Ştiu genul acesta de oficiali din Moldova – i-am văzut prin ministerele de la Chişinău după 2009: se mişcă cu senzaţia că au un mandat limitat, cu nerăbdarea de a face acum totul, etalează frustrarea că Uniunea Europeană se mişcă mereu ca şi cum ar avea tot timpul din lume, cînd aici, în Est, timpul nu are niciodată răbdare. Ne spune despre noua lege a achiziţiilor, susţinută de Banca Mondială, UE, Transparency International, e mîndră de ea.
Ştiu însă că a trecut prin Parlament doar la a doua încercare şi cu o majoritate de un vot. Parlamentul rămas de pe vremea lui Ianucovici, parlamentul legitim, parlamentul retrograd. Fereastra asta de oportunitate pentru reforme se va închide repede.
Sîntem un cabinet de kamikaze – ne spune alt ministru. Sau de fascişti – spune domnul Putin. „Cînd am fost la Doneţk să vorbesc cu locuitorii despre reforme, se uitau la mine ca la un extraterestru, s-au lămurit cu greu că nu sînt fascist“ – continuă ministrul. „La Doneţk a fost uşor, dar să vedeţi la Liov, au sărit pe mine că de ce nu am reformat sistemul de taxe. Eram de o lună la minister. Şi adevărul e că dacă nu aş fi fost ministru, eram pe Maidan să cer reforme mai rapide. Disperarea de a face totul repede. E imposibil ce vor ei. Reforme economice. Organizarea unor alegeri corecte. Recucerirea unor localităţi şi izolarea celor deja căzute. Pace politică cu cei care nu folosesc armele şi au doar cereri politice. Nu vezi Ucraina asta în fluxurile de ştiri. Presa se concentrează pe evenimentele fierbinţi, e normal aşa. Iar fierbinte e Doneţkul, fierbinte e Luhanskul, nu e-guvernarea, nu locurile în clasamentul «Doing Business»“.
Se schimbă ceva profund în Ucraina? În week-end-ul care urmează vor fi alegeri prezidenţiale. Parlamentul va rămîne acelaşi, nu e clar dacă guvernul se va schimba. Nu e clar care constituţie se aplică, nu e clar dacă aceşti oameni cu care ne vedem vor mai fi în funcţie. S-ar putea ca totul să se repete, Ucraina a mai trecut printr-o revoluţie ratată. Sau s-ar putea şi ca agresiunea lui Putin să furnizeze presiunea necesară sub care se forjează identitatea de grup. Ucraina trece rapid printr-un proces de nation building. Lumea tot repetă o declaraţie a lui Putin: ne-a spus că sîntem stat sezonier. Cum adică sezonier? Adică temporar, adică o să dispărem. Tensiunea asta pluteşte în aer. Experţii din grupul nostru tot întreabă cît va mai dura Maidanul, de ce nu îi trimiteţi acasă? „Dar de ce să-i trimitem?“ se miră ucrainenii. Ideea ajunge greu la noi: nu s-a terminat; dacă vin ruşii pînă la Kiev?
Armata ucraineană este într-o stare jalnică, deja nu mai e un secret. În acelaşi timp, 40.000 de voluntari au cerut să lupte. Luptătorii de pe Maidan cer să plece în Est. Guvernul e reticent să le dea arme. E greu să-i refuzi, se uită cu ură la noi, ne consideră trădători – ne zice alt oficial. Mă gîndesc ce dezastru ar fi, civili înfierbîntaţi, trimişi de Kiev peste militarii cinici ai lui Putin, care scot în faţă alţi civili înfierbîntaţi. Deci, există o strategie de regularizare a voluntarilor, de disciplinare a patriotismului. Întîi îi încadrează în detaşamente regulate, fie la Armată, fie la Miliţie. Împrăştiaţi în detaşamente mici, la diverse arme. Îi antrenează şi îi disciplinează. Apoi vor constitui detaşamentele de izolare a localităţilor ocupate de separatişti. Cei din guvern îţi lasă senzaţia că, în acelaşi timp, se tem de voluntari, dar şi speră ca măcar ei să reziste. Asta după ce militarii şi miliţienii au cedat aproape peste tot. Ucraina se forjează din înfrîngere. Armata şi Miliţia au arme, dar nu au disciplină şi nici moral. Voluntarii nu au disciplină, nu au arme, dar au moral. Mulţi dintre ei încă freacă menta pe Maidan, îmbrăcaţi în noile uniforme primite, de mai multe soiuri. Nişte tehnocraţi disperaţi să facă reforme într-un guvern care stă să pice, nişte foşti revoluţionari care aşteaptă arme ca să plece în Est – cei care cred în Ucraina, poate singurii.
Ucraina are nevoie de naţionalism – zice Anne Applebaum într-un text recent, care a circulat intens. Adică acel sentiment că împărtăşim ceva, că avem eroi, că avem poveşti, că merităm să fim împreună. Surprinzător, Europa descoperă că are nevoie în Ucraina de un sentiment pe care l-a repudiat acasă. Martirii Maidanului din biroul ministrului ucrainean – ei sînt eroii care fondează un nou mit, al revoluţiei. Fotografiile lor umplu centrul Kievului – oamenii aduc flori proaspete. Li se ştiu biografiile. „Slavă Ucrainei!“ scrie pe ziduri, „Slavă Ucrainei!“ strigă tinere blonde înfăşurate în steag, plimbîndu-se acolo cu nici o altă aparentă preocupare decît să dea o aură sexy revoluţiei. Unele dintre ele poartă hăinuţe scurte, din material de camuflaj. Războiul intră în modă. O fervoare patriotică fierbe Kievul. Putin nu ştie ce a trezit.
Uitaţi-vă aici pe hartă – ne zice un înalt oficial care se ocupă de probleme militare. „Ştim sigur că planul era să înceapă din Harkov, să continue în jos la Luhansk, Mariupol, Odesa. Au crezut că vor fi primiţi cu flori. Ştiu că arată prost ce se întîmplă la Doneţk şi Luhansk, dar planul a eşuat. Harkovul nu s-a răsculat, Odesa a rezistat. Oamenii s-au organizat pe Facebook ca să reziste şi ne cer arme. Nu ştim cum să facem. Miliţia a cedat peste tot, dacă nu chiar s-a alăturat separatiştilor. Dar populaţia, chiar acolo unde votase cu Ianucovici, a organizat rezistenţa. Dacă le dăm arme, va fi măcel. Separatiştii ştiu că nu au sprijin popular, am avut convorbiri cu ei, nu sînt atît de radicali. Au numai un sentiment că au fost învinşi şi că nu vor să fie umiliţi. Dar cei veniţi din Rusia radicalizează agenda. Am pregătit un memorandum, în care ziceam că vom delega puterea la nivel local, ziceam asta împreună. Cînd am ajuns în acest punct, cei din Rusia au intervenit şi au rupt negocierile.“
Opt milioane de oameni trăiesc în bazinului Donului. La Harkov nu contează limba, oricum toţi vorbim rusă – ne spune o activistă de acolo. „Contează mediul social – unul din trei locuitori din Harkov e student sau lucrează la universităţi. Asta e diferenţa faţă de Doneţk, acolo sînt numai muncitori. Planul lui Ianucovici era să facă un guvern paralel la noi, la Harkov, dar a eşuat şi a fugit de frică“ – ne spune femeia micuţă, umflîndu-şi pieptul. Pensionarii ţin cu Rusia, de fapt, nu cu Rusia, cu URSS, ei vor să fie iar URSS. La Odesa – ne spune un profesor universitar de acolo –, două treimi au votat cu Ianucovici la alegeri. Dar acum foarte puţini vor să se separe de Ucraina, au adus pe unii din Transnistria să protesteze pro-Rusia. Am fost acolo la incendiul acela, nu părea serios, s-a întins brusc. Oamenii i-au salvat, i-au scos pe geamuri.
Ucraina se deşiră pe margini, dar nu atît de rău pe cît a vrut Putin. Centrul rezistă şi fierbe. Contrareacţia e un amestec de ură, frustrare creată de neputinţă şi fervoare. „La noi, la Harkov, lumea e mai patriotă, aici văd puţine steaguri pe maşini şi la balcoane, noi avem mai multe“ – zice femeia micuţă, cu dispreţ faţă de kieveni. „Noi vorbim rusă, dar sîntem ucraineni, vrem să conducem toată Ucraina, au greşit că au mutat capitala la Kiev.“ Mai multe steaguri decît la Kiev – mi se pare imposibil, pentru că sînt foarte multe. S-ar putea ca Ucraina care scapă, dacă scapă, din povestea asta, să fie o naţiune adevărată.
Săptămîna viitoare voi continua poveştile din Kiev, cu alte personaje, veţi cunoaşte nişte evrei foşti sovietici, actuali ucraineni, vom da o tură prin Maidan, vom vorbi despre politică, şi despre aerele de superioritate care apar faţă de o Europă acuzată că îşi pierde sufletul, dinspre o Ucraină care tocmai îşi găseşte un suflet.
