Simplu ca-n Europa

Presupunem că nu aveţi un Powerpoint în faţă. Vă voi explica modul în care ajunge pînă la noi, la cetăţenii unui stat membru (refuz în continuare titulatura „cetăţean european“), o decizie luată la Bruxelles. Carevasăzică – o directivă, un regulament, o recomandare. Care înseamnă aproape trei sferturi din legislaţia naţională a oricărui stat membru. Urmăriţi cu atenţie! S-ar putea să pricepeţi cîte ceva.

În primul rînd, drept de iniţiativă legislativă are, în primul rînd, Comisia Europeană. Reprezentanţii ei fac un proiect pe baza unui studiu de impact care doreşte să crească gradul de integrare a economiilor naţionale, să protejeze mediul, să apere consumatorul, să asigure solidaritatea socială a Europei şi să reducă din decalajele dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale continentului. Pînă aici, e simplu!

Ideea cu pricina este, în principiu, supusă unei consultări publice. Se postează, aşadar, pe site-ul Comisiei, la rubrica „Your Voice“. Acolo, oricare dintre părţile implicate (organizaţii nonguvernamentale, sindicate, patronate, autorităţi locale, cetăţeni) îşi spune părerea. Totul se adună şi se introduce, sau nu, (după caz) în propunerea pe care Comisia o avansează Consiliului. Este firesc. Pînă la urmă, în felul în care arată acum aranjamentul de putere comunitar, Consiliul este garantul reprezentării intereselor naţionale, iar Comisia (apărător al binelui comun) are 28 de membri ale căror poziţii şi funcţii depind de şefii de stat, astfel încît uşoara poziţie dominantă a Consiliului este, oarecum, de înţeles.

La acest moment, se formează şi clasamente informale (pe naţiuni), în funcţie de viteza cu care sînt „sifonate“ informaţiile (teoretic) confidenţiale de la secretariatul general al domnului Barroso către reprezentanţele naţionale, cu sediul în capitala Belgiei. Pare-se că locul întîi este ocupat de britanici, cu o medie de sub zece minute. Totul este off the record, bineînţeles. Propunerea astfel desenată este pusă în dezbaterea şi negocierea statelor membre, în discretele şedinţe COREPER. Acolo, la nivel de experţi pe capitole, se discută punct cu punct, în toate detaliile posibile, documentul cu pricina. Exemplele pot fi halucinant de diverse, de la „Norme privind instrumentele sanitare tăioase“, pînă la „Speciile faunei şi florei care pot fi considerate invazive şi dăunătoare biodiversităţii“. Oricare dintre aceste teme poate declanşa pasiuni nebănuite şi poate cere „apărarea interesului naţional“ din partea reprezentanţilor din COREPER. Pînă la urmă, în principiu, se ajunge la un consens pe aproximativ 90% din text. Restul  – adică detaliile spinoase – este lăsat spre rezolvare miniştrilor „de linie“, care se întîlnesc în Consiliu. Această etapă nu este deschisă publicului. Presa are embargo.

Tot prin această perioadă, documentul este trimis spre consultare celor două organizaţii cu rol relativ incert şi cu bugete consistente: Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor. Cu alte cuvinte, este cerută părerea patronatelor, a ONG-urilor şi a sindicatelor, precum şi a reprezentanţilor multor regiuni din statele membre ale Uniunii. În principiu, în acest stadiu, publicul are acces la dezbateri. Pur consultative, altminteri.

În sfîrşit, propunerea ajunge la Parlamentul European în ceea ce se numeşte Prima Lectură (scuzaţi majusculele, veţi vedea că au importanţă). Se constituie un grup de lucru condus de un raportor (europarlamentar) şi supravegheat de un shadow-raportor (raportor din umbră – europarlamentar, de asemenea). Aceştia se vor întîlni în cadrul lucrărilor comisiilor parlamentare de specialitate, unde ai zice că dezbaterile sînt publice şi observate atent de cetăţeanul elector şi contribuabil din statele membre. Aşa sună teoria. Numai că, în comisii, reprezentanţii diverselor partide politice europene vin cu... lecţiile la pachet. Altfel spus, votul pentru sau contra numitei propuneri este decis în cadrul şedinţelor de grup (politic, evident). Acolo se hotărăşte poziţia partidului (pro sau contra, setul de obiecţiuni şi amendamente). Acea şedinţă este cu uşile închise. Cu alte cuvinte, ceea ce vede publicul la întîlnirile Comisiei reprezintă simpla enunţare a concluziilor trase în spatele unor uşi închise. Exerciţii de retorică, balet de imagine spre ziarişti, pretext de vizibilitate pentru electoratul „de acasă“, dacă situaţiunea permite. Cu voia dumneavoastră, voi trece această fază a Primei Lecturi la categoria „etapă procedurală semitransparentă“. Durează cam trei luni.

De obicei, Parlamentul are obiecţii şi aduce amendamente variantei înaintate de Consiliu. Dacă ei, şefii de stat sau de guvern, cad de acord, totul e în regulă, actul este adoptat. Dacă nu, el se întoarce spre Parlament, cu observaţiile de rigoare. Intră în a Doua Lectură. Ea durează tot cam un trimestru. Dacă trece nemodificată, se duce la Monitorul oficial. Dacă Parlamentul consideră că varianta Consiliului este inacceptabilă, actul cade. Dacă avem de-a face doar cu diferenţe de nuanţă, ajungem la rediscutare între cele trei instituţii. Asta înseamnă că textul revizuit se duce înapoi la Consiliu, cu notele de rigoare. După încă trei luni, există două variante: Consiliul zice da şi documentul intră în vigoare (Comisia fiind abilitată să îl pună în aplicare şi să urmărească introducerea, după caz, în legislaţiile naţionale). Consiliul, însă, poate să nu fie întru totul de acord, să mai cîrcotească pe anume prevederi.

Intrăm de acum în faza celei de-a Treia Lecturi, numită şi „a Trialogului“. Acum este momentul încercării finale. Comisia participă la lucrări de pe poziţia unui soi de moderator. De negociat, negociază Consiliul (reprezentanţii intereselor Naţiunilor) şi Parlamentul (care îşi vede de Fericirea Cetăţenilor). Toată afacerea durează cam două luni de la demararea lucrărilor. În cazul în care oricare dintre părţi nu este mulţumită de rezultatul final, propunerea cade (în teorie). În practică, aşa ceva nu prea se întîmplă. Comisia are grijă să retragă actul legislativ, în cazul în care se dovedeşte mult prea controversat. Nici această fază a Trialogului nu este transparentă pentru presă sau public, cu excepţia unor insipide comunicate de presă, arareori preluate ca atare de media.

Aţi înţeles mecanismul? Fie vorba între noi, e de-a dreptul imposibil de înţeles, de urmărit, de povestit publicului. În plus, cu excepţia unor şedinţe ale comisiilor Parlamentului şi ale plenului aceleiaşi instituţii, totul este transmis alegătorilor prin intermediul unor abili purtători de cuvînt şi al unor solide departamente de comunicare. Tensiunea negocierilor – sarea şi piperul politicii cu care sîntem obişnuiţi în fiecare dintre ţările noastre – este ascunsă cu mare grijă, de dragul păstrării unei aparenţe a consensului general. Toată lumea ştie că există interese divergente (naţionale sau ideologice), dar acest fapt banal pentru o societate liberă este pudic ascuns printre rîndurile unor alambicate comunicări, scrise parcă în ciuda pasiunii şi a interesului publicului.

Vin alegerile pentru Parlamentul European. Oamenii din Bruxelles vor deplînge iarăşi o (previzibilă) slabă participare la vot. Vor spune că nu înţeleg dezinteresul pentru Marele Proiect European. Noi, în România, avem o vorbă: drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Parafrazînd, aş zice că Onorabilele Instituţii, (re)definite prin Tratatul de la Lisabona, pot avea cele mai bune idei privind pacea şi prosperitatea noastră, a cetăţenilor din statele membre. Necazul este că „ei“ au grijă de „noi“ într-un mod mult prea discret. Mult prea multe etape din mult prea complicatul proces decizional sînt mult prea confidenţiale. Rezultatul este ceea ce unii numesc „deficit de democraţie“. Adică o prea mică participare şi implicare a europenilor în ceea li se întîmplă, via Bruxelles. În viaţa politică cu care sîntem obişnuiţi, dacă un guvern face prostii sau are ghinion de-o criză economică globală, este schimbat. Vine o moţiune de cenzură sau apar nişte alegeri anticipate. Executivul naţional poate fi schimbat în totalitate sau doar remaniat, în funcţie de performanţă.

De acum, noi, electoratul, îl vom alege (chiar şi indirect) pe preşedintele Comisiei. Ce se va întîmpla, însă, dacă nu vom fi satisfăcuţi de performanţa lui sau a unuia dintre comisari? Cum vor putea fi ei schimbaţi? Cît de posibilă este o remaniere? Întrebările astea nu au un răspuns procedural. Ele nasc, însă, o reacţie civică previzibilă: o absenţă cam mare de la urne.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.

Acest articol a beneficiat de asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unul grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o forma că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.

Proiectul BeEU 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament (www.balcanicaucaso.org/BeEU) este cofinanţat de Uniunea Europeană.