O campanie electorală ratată din vina presei
De mult timp nu mă mai uit la emisiunile politice. Iau informaţii, atît cît simt că am nevoie, foarte rapid, din presa online. De obicei, mă mulţumesc să citesc titlurile. Rar, mai citesc cîte un editorial. Uneori, zăbovesc asupra cîte unui interviu. Deşi zilnic, contactul meu cu presa politică este redus la minim. Fac aceste precizări nu pentru că aş crede că e important pentru cititori să afle cum mă mai simt eu în raport cu politica. Nu e! Mi se pare important, însă, să ştie cei care au bunăvoinţa de a pierde un minut ori două cu acest text din ce perspectivă vorbesc, cum mă situez, ca să înţeleagă mai clar de ce spun ceea ce spun. Iar principalul motiv pentru care nu mai frecventez canalele de ştiri este plictisul – sînt atît de previzibile toate! Formatul este acelaşi de dimineaţă pînă seara, peste tot: un moderator stă la masă cu alţi trei sau patru oameni şi trăncănesc despre aceleaşi lucruri. La fiecare oră, se schimbă doar moderatorul şi trăncănitorii. Nu se schimbă nici subiectele, nici maniera de abordare. Care, la rîndul ei, e perfect predictibilă – ştii de la început cum se poziţionează postul în ansamblul său faţă de Băsescu, aşa că ştii ce va urma la fiecare show.
Este uşor de observat că, între presa politică şi politica pe care o comentează, legătura este directă, de reciprocă determinare chiar. Sărăcia mentală a politicienilor s-a tradus direct într-o mediocritate sfîşietoare a presei noastre. Aşa se face că presa nu mai „cere“ astăzi politicienilor altceva decît înjurătura adversarului şi arestarea. De cîteva luni, subiectul suveran în presa noastră este puşcăria. Ritualul e frenetic. Dimineaţa, la prima oră, avem descinderile. Pînă în prînz, se merge la DNA pentru audieri. Pe la 17-18, vine ştirea despre reţinerile pentru 24 de ore. A doua zi, ne vedem la instanţă pentru propunerea de arestare. Dar nici pe asta nu avem timp să o urmărim atent, pentru că între reţinere şi instanţă vine iar dimineaţa, cu noi descinderi. Nu vreau să fiu înţeles greşit: aplaud în picioare dezinvoltura DNA şi DIICOT, aceste veritabile forţe ale binelui în România de azi. Mă bucură nespus independenţa magistraţilor, fie că sînt procurori sau judecători. Se strîng tot mai multe decizii care arată că judecătorii examinează serios şi critic actele procurorilor, dar şi că nu se lasă timoraţi de izbucnirile agresive ale inculpaţilor. E bine! Sînt dintre cei care cred că justiţia e pe drumul cel bun şi că, de fapt, asta e singura veste bună despre România, în ultimii ani. Poate alături de aceea că, în 2010-2011, România nu a ajuns ca Grecia – dar asta e o veste pe care puţini o apreciază. Aşadar, tema acestui text critic nu este justiţia, ci presa. Anemică, debilizată, pusă sub obrocul stăpînilor politici, vulnerabilă la orice ameninţare posibilă, presa se ţine după descinderi ca un cîine jigărit după trecătorul cu sacoşa plină. E penibil!
Aşa stînd lucrurile, cred că ar fi o greşeală să aşteptăm o campanie electorală din care să înţelegem ceva util pentru alegerile europarlamentare. Nu daţi vina pe politicieni că nu discută teme europene! Sînt convins că ei, aşa cum pot, ar face-o. Însă presa nu-i lasă să discute teme europene. Cum? Simplu: dacă le discută, presa nu-şi pierde vremea cu ei. Politicianul în campanie vrea să fie prezent în presă – firesc. I se dă spaţiu dacă prestează pe temele presei, nu pe temele sale, sau, cu atît mai puţin, pe teme europene. Dacă discută despre arestări, despre candidaţii la prezidenţiale, despre Băsescu (oho!), despre Ponta sau despre baroni – da, se transmite imediat, „face ştire“. Altfel – nu. Îi numeri pe degetele de la o mînă pe jurnaliştii care pun întrebări inteligente despre afaceri europene. Pe de altă parte, lamentaţia neparticipării oamenilor la vot este generală. O ipocrită grijă pentru democraţie îi apucă taman pe cei care fac tot ce pot ca oamenii să nu înţeleagă nimic din aceste alegeri.
Văd trei motive pentru care presa acţionează aşa. Primul, cel livrat cel mai adesea drept scuză, este ratingul/audienţa. Ni se zice că poporul se înghesuie mai abitir să vadă cum petrece Becali sărbătoarea de Paşti în puşcărie, decît să afle ce cred primii trei candidaţi de pe listele partidelor la euroalegeri despre tratatul fiscal ori despre rezultatele politicii agricole, dusă vreme de cinci ani de domnul Cioloş. Este un motiv real, dar nu e fatal. Spaţiul de exprimare al presei este suficient de larg să poată cuprinde ambele opţiuni. De ce o cuprinde doar pe prima? Cred că exact din al doilea motiv pentru care presa noastră nu va reda o campanie electorală utilă cetăţeanului: jurnaliştii nu sînt pregătiţi pentru meseria pe care o fac. Meseria s-a deprofesionalizat dramatic. Se vede în calitatea generală a scrisului, în întrebările pe care jurnaliştii le pun oamenilor politici şi, mai ales, în disponibilitatea pe care jurnaliştii o au de a urma ordine superioare. În fine, al treilea motiv ţine de lene. Pur şi simplu, lene. Sînt, în general, atît de prost plătiţi, încît, vorba românului, „îşi bagă picioarele“. Iar cei, extrem de puţini, plătiţi regeşte, sînt atît de suficienţi, încît nu mai au nevoie să facă eforturi intelectuale. Sînt vedete şi asta e de-ajuns, de ce ar mai fi şi informaţi? Jurnalismul se practică astăzi la limita de jos a efortului intelectual. Despre efortul moral de a fi corect nu mai vorbesc, nimănui nu-i mai pasă de asta, nici măcar poporului spectator. Şansa obiectivă a subiectelor cu puşcărie şi arestări este că tratarea lor mediatică nu necesită nici un efort intelectual; pe cît sînt de savuroase, pe atît sînt de simple!
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
