PE CE LUME TRĂIM

Este foarte greu de spus care va fi pînă la urmă soarta Proiectului „Roşia Montană“. Dar protestele de stradă izbucnite la sfîrşitul săptămînii trecute pot prevesti schimbări importante la scara întregii societăţi.

Trecerea lui Vladimir Ghika printre Fericiţi a fost un bun prilej (al cîtelea?) de meditaţie asupra caracterului straniu, comic uneori, incomprehensibil cel mai adesea, al întîlnirii, la ocazii, a Cerului cu pămîntul românesc.

Cînd doreşti să-ţi duci copilul de nici 8 ani în vacanţa de vară, ai la dispoziţie varianta foarte scumpă (în Turcia, la super ultra mega all inclusive, cu piscină, tobogane de apă şi Kinder Disco) sau pe cea „după buget, coane Fanică“, adică doar scumpă (variantă de cazare cît mai onorabilă, plajă, nisip, mare, dejun la autoservire).

Am convenit mai de mult că sînt un grammar nazi. Am spus-o şi o susţin. Ei, nu chiar „grammar“, dar aşa vine vorba. Nu micile scăpări sau gafe gramaticale mă irită (cine ştie cîte mi-ar scăpa şi mie dacă nu ar fi ochiul vigilent al soţiei mele care să revadă tot ce scriu!), ci perversiunile de limbaj.

A produs oarecare vîlvă, săptămîna trecută, numirea doamnei Ramona Mănescu la Ministerul Transporturilor. Doar că subiectul a fost repede acoperit de zgomotul asurzitor al conflictului politic reluat. Şi aşa ne-a scăpat esenţialul din această poveste.

Nici nu a început bine luna ianuarie a acestui an că un important ziar britanic (The Telegraph) a atacat deja, într-un articol amplu, subiectul cultural al anului, adică bicentenarul Verdi – Wagner. A făcut-o într-un fel cît se poate de previzibil, stabilind aproape un pattern pe care îl va urma presa de larg consum tot anul.

Deunăzi, necaz. Mic. Mi s-a rupt o cureluşă la sandale. Ce puteam face, altceva decît a încuraja pe micii reparatori artizanali din cartier, cu o comandă solidă de magnitudinea unei cusături de aproximativ 3 centimetri? Am întrebat cît costă. Doar 10 lei! Cînd e gata? Păi, cam într-o oră.

Prima mea vizită în Italia a fost la Perugia, iar acolo, prima casă în care am intrat a fost aceea a Cristinei. O casă veche, agăţată de un zid etrusc şi mai vechi. Prin mijlocul bucătăriei lor cu mozaic veneţian trecea un şir de pietre mari şi lustruite: „un rest de zid etrusc“ – m-a lămurit Cristina.

Ar costa cu puţin mai mult de 26 de milioane de euro, din care un sfert sînt fonduri europene nerambursabile. Ar fi gata în circa un an şi jumătate, dacă nu vor interveni piedici. Şi, mai ales, va sparge monopolul Gazprom asupra Republicii Moldova.

Ştiu că e imposibil să avem, curînd, un preşedinte cum a fost Ronald Reagan. Dar măcar un preşedinte care să ştie să spună o glumă bună din cînd în cînd, în discursul său politic, zău, simt că putem avea.

Scurtă recapitulare pentru publicul urban şi activ al Dilemei vechi: Uniunea Europeană acordă subvenţii directe pentru terenul agricol. Acestea nu au legătură cu cantitatea de grîu, porumb sau cartofi care este produsă pe respectivul teren.

Şcoala de vară de la Konitsa e neschimbată. În ciuda crizei, organizatorii au reuşit şi de data aceasta să adune studenţi din toţi Balcanii, pentru două săptămîni de cursuri şi teren „transfrontalier“, în Grecia şi Albania.

Cererea vicepremierului şi ministrului olandez pentru Afaceri Sociale, Lodewijk Asscher, ca Uniunea Europeană să instituie un „cod portocaliu“ privind circulaţia forţei de muncă în interiorul spaţiului comunitar, reprezintă mai mult decît un nou puseu al populismului.

„Vecină, mai ai nişte bulgăraşi din ăia de brînză?“ „De ce, vecină, să îi pui de gît, să te plimbi pe uliţă, sau să-i mănînci?“ Recunosc, e o glumă căreia nu i-am prins sensul. Pentru mine, este o replică nereuşită. Sînt sigur că aţi văzut reclama, repetată, de sute de ori, pe micile ecrane.

Măcar cu asta sîntem cu toţii de acord: bunele relaţii dintre România şi Ungaria reprezintă cheia stabilităţii regionale. Şi mai ştim că aceste relaţii nu sînt uşor de menţinut la un nivel liniştitor, date fiind resentimentele de ordin istoric. Cum s-ar spune, o bună relaţie româno-ungară are nevoie de politicieni cu viziune.

Gregorios priveşte lung prin paharul de votcă. Ştiu, el este grec, aşa că ar fi trebuit să bea Uzo. Numai că lui nu-i place băutura aia tradiţională pe care o socoate bună doar pentru turişti. Aşa că bea o votcă rusească semioriginală (ce mama naibii mai este original în lumea asta globală?) şi se întreabă cît de repede poate pleca la Barcelona.

Imediat după ce au decis să mă dea afară, şeful a încercat să consoleze adunarea şi, totodată, să-i dea un imbold optimist, spunînd că nimeni nu e de neînlocuit. „Deci, nici Georg Terasa nu e de neînlocuit. Am decis să-l dăm afară, nu mă îndoiesc că vom găsi pe altcineva să-i ia locul şi treburile vor merge bine în continuare, poate chiar mai bine decît au mers cu el.“

Odată ce concentrarea veche de milenii a umanităţii pe supravieţuirea colectivă nu mai reprezintă o grijă principală, cîteva societăţi favorizate din Vest au devenit preocupate de probleme legate de drepturile omului. În deceniile recente, am trecut printr-o a doua înflorire a individualismului asociat cu gînditori de secol XIX, precum John Stuart Mill.

Prescurtat, ele s-ar chema IMM-uri, adică întreprinderi mici şi mijlocii. Ele reprezintă, prin toată lumea, o bună parte din totalul locurilor de muncă şi suficient de mult din producţia globală, astfel încît să fie des invocate în discursurile politice de pretutindeni.

Bulgaria face parte din uitaţii Uniunii Europene. Avînd în vedere cît de puţin se vorbeşte în presa europeană despre manifestaţiile în toi de peste 40 zile, şi în special de ciocnirile care au avut loc în faţa Parlamentului pe 23 iulie, se pare că această ţară de 7 milioane de locuitori, membră a UE din 2007 şi situată la unul dintre hotarele sale orientale, nu este suficient de importantă pentru a i se acorda atenţie.

După cum ne-am obişnuit, la noi lucrurile importante se discută puţin sau deloc. Aşa şi cu formularea priorităţilor României pentru finanţările din fonduri europene, în ciclul bugetar 2014-2020.

Într-un text referitor la un incident care avea oarecum legătură cu libertatea de expresie, George Orwell zice aşa: „Libertăţile relative de care ne bucurăm depind de opinia publică. Legea nu este o protecţie a lor. Guvernele fac legi, dar aplicarea lor, felul în care poliţia se comportă depind de temperamentul general al ţării.

Nu am mai avut ocazia să primesc, în Bucureşti, amici din străinătate, astfel încît am avut destule emoţii în momentul în care prieteni de-ai mei, de prin lumea virtuală a Grepolisului, mi-au zis că au de gînd să îşi facă vacanţa în România şi ar vrea să stea un weekend în Capitală.

În primul rînd, pentru că nu este o mişcare populară – cu litere mici. Nu ar fi singurul partid construit de sus în jos, precum o firmă de familie. Doar că, în cazul acesta, oferta nu a privit categorii sociale care aşteptau un răspuns politic la doleanţele şi năzuinţele lor.

Sînt multe teorii despre motivele asasinării regelui macedonean Filip al II-lea, în 336 î.Cr. Se zice că asasinul, Pausanias din Orestis, unul dintre bodyguarzii regelui, ar fi fost împins la crimă de un mai vechi amor neconsolat, transformat, printr-o sulfuroasă alchimie sufletească, într-o insuportabilă injustiţie pentru care regele era vinovat şi trebuia să plătească.

Cînd te numeşti Comisia Europeană şi ai de pus la punct o strategie industrială pentru următorii şapte ani, capabilă să scoată din recesiune 28 de ţări, te gîndeşti la toate. Mergi pe sîrmă. Ai grijă de toate detaliile. Nimic nu scapi, altfel intri în necaz.

Frustrare – dacă nu furie – la PNL. Detaşare, ba chiar un soi de satisfacţie prost disimulată la PSD. Prilej de atac furibund pentru opoziţie. Iată ingredientele interne ale cazului Fenechiu – primul membru al unui Guvern de la Bucureşti, condamnat în timpul exercitării funcţiei.

Undeva, în stratul al treilea al fluxului de ştiri care ne vin fără oprire, sesizez o anume recurenţă a temei aducerii în România a rămăşiţelor lui Constantin Brâncuşi. Nu am dat multă atenţie primelor ştiri venite pe această temă, încă de acum un an, spunîndu-mi că e o treabă privată.

În 1992, telefoanele mobile erau ceva exotic. E-mail-urile erau, şi ele, rare. Jurnalişti români care să facă practică la CNN, în Washington, erau... unul. Eu. De aceea, nu m-a mirat prea tare că se auzeau păcănituri inconfundabile (relativ uşor de recunoscut pentru un om venit din Est) pe linia telefonică, în momentul în care o invitam la film pe Tracy.

Rezultatele recensămîntului au însemnat un prilej de constatări tardive şi amare pentru premierul Ponta, şi de replici dure ale preşedintelui Băsescu. Au urmat contrareplici din eşaloanele doi şi pînă în rîndul activiştilor media.

M-am gîndit adesea la relaţia dintre egalitate şi dreptate, dar, creştin imperfect fiind, nu am introdus niciodată dragostea în ecuaţie. Aşadar, setea de dreptate ne cuprinde cînd a murit dragostea. Şi setea de egalitate ne cuprinde cînd a murit şi dreptatea. Dacă nu ne iubim, măcar să fie dreptate. Şi dacă nu e dreptate, măcar să fim toţi egali.

Întîi a venit globalizarea. Ea era rea, deoarece făcea să se mute locurile de muncă dinspre Occidentul nărăvit la salarii mari şi drepturi sindicale cîştigate în secole de luptă muncitorească înspre Orientul mult mai înfometat, dispus să lucreze pentru cîţiva firfirici pe oră, fără sindicate sau concedii plătite.

Într-un spaţiu public românesc mai degrabă cenuşiu, într-o lume politică aplatizată de lipsa viziunii şi a capacităţii de negociere – vezi perplexitatea şi frustrările de după căderea proiectului Nabucco – există, totuşi, şi o veste bună.

S-a întins pe caldarîmul murdar, printre cutiile lui de carton, şi mi-a zis: „Cînd am avut, pentru prima oară, sentimentul că viaţa mea s-a sfîrşit, că de-acum nimic important nu se mai poate întîmpla, că începe fără-de-rostul şi fără-de-sensul, începusem să fiu adolescent.

Înainte de 2007 (un fel de înaintea erei noastre, cum s-ar zice), aveam drept invitaţi în studio pe doi politicieni de vază ai României vremii. Unul din opoziţie, altul de la putere, după cum şade bine unui talk-show de la televiziunea publică.

Săptămîna trecută, ambasadorul german Andreas von Mettenheim se exprima extrem de critic – cel puţin dacă avem în vedere uzanţele diplomatice – faţă de modificarea de către Guvernul român a schemei de sprijin pentru energia din surse regenerabile.

Ciudate vremuri! Pe de o parte, privită cu detaşarea necesară obiectivării, România se află într-unul dintre cele mai faste momente din istoria ei. Ştiu că pare şocant – sau măcar enervant – să spui aşa ceva unui român, în prezent. Dar, niciodată în istorie, economia noastră nu a mers mai bine.

Primul motiv – le zic – este politica agricolă a preţurilor înalte (filiera franceză). Altfel spus, orice creşte pe cîmp sau în grajd trebuie să se vîndă cît mai scump, pentru a-l ţine în viaţă (economică, evident) pe fermierul mediu european, mult mai puţin productiv decît oricare alt concurent global (fie el american, chinez, rus sau sud-american).

Credeţi că aici este vorba despre modificarea Constituţiei? Mai gîndiţi-vă! Este, mai curînd, un tratat de pace scris de învingători. Şi ştim din experienţă că în asemenea împrejurări există tentaţia de transformare a tratatelor de pace într-unele de pedepsire.

O invitaţie un pic neobişnuită la o plimbare lungă prin cîmpiile Flandrei m-a dus în oraşul Ypres (Ieper). Oraşul nu e cine ştie ce pentru turistul zilelor noastre, cel care are nevoie de uimire sau de încîntare pentru a fi provocat la reflecţie.

Diferenţele de opinii între ecologişti şi „developişti“ sînt arhicunoscute. Durează de ani buni, au dus la congrese mondiale, adunări la cel mai înalt nivel, măsurători mai mult sau mai puţin măsluite, privind creşterea temperaturii medii globale, şi bătălii crunte de imagine.

În finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi. Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut... Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.

Erau vorbele des folosite de bunicul meu, intelectual la prima generaţie, şcolit prin propria ambiţie, cu eforturile – simbolice azi – ale ardelenilor trecuţi clandestin, în preajma Primului Război Mondial, în Regat, pentru a-şi păstra conştiinţa românească nepătată.

Era cald şi bine. Cred că era în Săptămîna Mare. Stăteam în curtea şcolii de muzică, pe strada Petraşcu. Prin geamurile deschise auzeam viori şi piane, rezultatul orelor de repetiţii ale copiilor. De alături, de la biserică, venea muzică liturgică, parcă acordată cu încercările de Für Elise dinspre şcoala de muzică.

Vestea bună: Parlamentul European şi Consiliul au ajuns la un acord în ceea ce priveşte noul pachet legislativ al spaţiului Schengen. Întotdeauna este bun un compromis. Noua guvernare a spaţiului fără frontiere interne are, aşadar, undă verde, după ce procesul fusese blocat timp de un an şi jumătate, din cauza viziunilor diferite ale Parlamentului şi Consiliului.

Antena 3 şi RTV sînt în război de multă vreme. Episodul acut generat de arestarea unuia dintre şantajiştii şefi ai Antenei 3 nu e decît o bătălie în acest război, care îmi pare încă departe de a se încheia. Pînă la un punct, confruntarea celor două posturi de televiziune este amuzantă.

Dacă tot ne minunăm în ultima vreme cum de a ajuns România să producă oţel utilizînd curent electric de la centrale eoliene (adică foarte scump) pentru că, vezi Doamne, aşa vrea Uniunea Europeană, zic că este un bun prilej să reamintim un lucru simplu: o directivă nu este obligatorie!

„Noi apreciem proiectul european ca proiect al păcii, dar ni se aplică un dublu standard. Tot mai mulţi turci îşi pierd încrederea“ – spune şeful biroului ziarului Zaman din Izmir. Mai puţin de 40% dintre turci au acum încredere în Uniunea Europeană, faţă de 80% la finele anilor ’90.