PE CE LUME TRĂIM

Cred că, la finele primului mandat Băsescu, reconstruirea din temelii a statului român este un proiect obligatoriu. Este un proiect politic, evident, ceea ce înseamnă, între altele, că este fezabil numai prin şi alături de partidele politice.

Calcutta, 1970. Vînzoleala din cartierul de lîngă Park Street este ameţitoare. Zona nu e deloc săracă. Funcţionează alături, într-o prietenoasă şi sofisticată devălmăşie, magazine mici şi elegante, cafenele şic, terase umbroase. E 6 dimineaţa. Cu toate astea, greu găseşti cîte un loc liber în cafenele.

La ora redactării acestui articol, ecuaţia viitoarei guvernări de la Sofia nu fusese încă rezolvată, după rezultatul nedecis al alegerilor din 12 mai. Iar miza este una extrem de mare, nu doar pentru vecinii noştri de la sud de Dunăre, ci chiar pentru întreaga Uniune Europeană.

Am privit mereu cu detaşare amuzată agitaţiunea pe care concursul Eurovision o stîrneşte în anumite cercuri. Anul acesta, însă, m-am trezit ceva mai atent la fenomen. Pe de o parte – mărturisesc cu oarecare vinovăţie –, interesul meu pentru subiecte specifice tabloidelor a sporit în ultimele luni, fără să pricep de ce.

Să zicem că aş fi mezelar. Cîrnăţar. Măcelar. Adică – mai sofisticat spus –, aş lucra în industria alimentară şi aş produce varii specialităţi de salam, parizer, cîrnaţi. Şi mici, normal. Aş afla că mi se interzic nişte E-uri care, pînă atunci, îmi intrau în reţetele preparatelor.

Plec de la o observaţie fără pretenţii de generalitate şi, de aceea, nu am pretenţia să formulez concluzii. Exprim, doar, o temere bazată, poate, pe o speculaţie. Constat că, pe măsură ce trece timpul, instituţia contractului îşi pierde din autoritate şi din respectabilitate.

Mă uit pe lista de documente, strategii şi planuri şi nu înţeleg. De ce i-or fi spus „Strategia privind Reducerea Părăsirii Timpurii a Şcolii“ şi nu „Strategia privind reducerea abandonului şcolar“? Umila mea opinie este că, la nivel instituţional, continuăm să traducem prea mult.

„Uniunea Europeană“ are ceva cu noi. Nici vorbă. Miniştrii europeni şi cu atît mai puţin funcţionarii Comisiei nu au de unde să ştie că bicarbonatul de sodiu, scos de pe lista aditivilor permişi, începînd cu 1 iunie, este un ingredient obligatoriu în reţeta micului autohton.

La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski. Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult.

Sala de seminar este în regulă. Are şi wireless, aşa că toţi ziariştii care au laptopuri şi tablete caută prize şi prelungitoare. Ca la orice întîlnire „tehnică“, ne sînt împărţite dosare-plic, cu date, statistici, documente, pixuri şi memory-stick-uri.

Una dintre condiţiile ca o informaţie oarecare să devină o ştire este caracterul ei neobişnuit sau neaşteptat. Cu alte cuvinte, orarul magazinului din colţ – o informaţie demnă de reţinut – nu reprezintă, totuşi, o ştire. Schimbarea orarului, însă, ar putea fi.

Preotul vorbeşte despre regele Manase, care a domnit peste Iudeea, vreme de 55 de ani, cam cu şapte secole înainte de Christos. Din sursele care ne stau la dispoziţie reiese că Manase a fost un rege contradictoriu.

Q este vădit iritat. Meniul are vreo 120 de pagini, din care doar şase sînt dedicate scopului firesc, adică listei de mîncăruri şi băuturi. Îi zic: vezi că vinul e pe la pagina 26. El era din partea locului, era competent să comande. Ce era în restul volumului numit meniu? Literatură!

Nu, nu v-a scăpat nimic important în ultima lună. Nu s-a petrecut vreun seism politic. Nu a avut loc nici o demitere, darămite vreo demisie. Comisiile de afaceri europene din Senat şi din Camera Deputaţilor – căci există şi acestea! – au tăcut mîlc.

În Anglia, Lady T. a fost mereu o persoană controversată. Pe de o parte, ea nu s-a sinchisit niciodată de asta, a făcut întotdeauna ce a crezut că trebuie făcut şi gata. Ultima dată, îmi amintesc, i-a scandalizat pe mulţi cu atitudinea ei mai mult decît prietenească faţă de Augusto Pinochet, cînd acesta a ajuns în Anglia şi a avut probleme judiciare acolo (1998-2000).

Nu este vorba despre parlamentul nostru şi nici despre vreo figură de stil. Nu vorbesc despre deficitul de democraţie sau despre cine ştie ce sofisticăreală legată de funcţionarea triunghiului instituţional comunitar. Parlamentul european (sediul din Bruxelles) se scufundă la propriu!

Cum este şi normal, pe măsură ce criza jurnalismului românesc se adînceşte, articolele despre jurnalism se înmulţesc. Iar rubrica de faţă nu face excepţie. Să ne întrebăm însă dacă nu cumva vedem lucrurile prin lentilele unei anumite stereotipii: presa este, în principiu, „quality“ – deci frecventabilă – şi „tabloidă“ – deci rea.

Miţa Baston este cea mai onestă scandalagioacă pe care o cunosc. Cînd Nae Girimea, frizer şi subchirurg, o întreabă dacă vrea scandal cu orice preţ, aceasta, aprigă şi rănită, strigă: „Da, vreau scandal, da...“ şi – ne indică autorul – se ridică în picioare.

Sala era plină ochi. Părinţi, profesori, copii – îl aşteptau pe primar. Atmosfera era tensionată rău. A intrat primarul. Nu a vrut să stea la prezidiu, a luat un microfon şi a rămas în picioare, între rînduri. A început să spună cît de mult va susţine învăţămîntul şi educaţia copiilor din comunitate.

Aproape toată lumea pare a avea de cîştigat de pe urma înţelegerii politice de săptămîna trecută. Dar nu ştim un lucru esenţial: dacă actorii politici chiar o vor respecta. Sau, mai bine zis, cît va dura pînă să fie istorie.

Ateneu. 6 aprilie 2013. Pe scenă, maestrul spune: „Nu vreau să fiu actual. Cred că nimic din ce e actual nu va dăinui, aşa că vreau să fiu cît se poate de inactual.“ Publicul aplaudă. Încerc să desluşesc însemnătatea acestor aplauze, aşa cum vechii înţelepţi căutau voinţa zeilor în zborul păsărilor.

Pioniereşte şi nemţeşte (ştiu eu de ce zic nemţeşte), România a pornit la stimularea producţiei de energie electrică produsă de generatoare eoliene. Rezultatul: industrii întregi împinse spre faliment, terenuri de mii de hectare scoase total din circuitul agricol, un kilowatt scumpit pe factura lunară a cetăţeanului.

„...Dar tu cum de eşti blondă?“ Iată o întrebare-şoc, pe care o colegă jurnalistă mi-a spus că a primit-o la un seminar din Europa de Vest. Cu alte cuvinte, o femeie venită din România ar trebui să fie închisă la ten şi, eventual, să poarte fuste largi şi înflorate.

Nu-mi dau seama dacă lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pentru cineva care acordă mare atenţie cuvintelor sau, pur şi simplu, îmbătrînesc eu şi cîrcotesc şi bombăn pentru că intoleranţa, se zice, creşte cu vîrsta.

Influentul cotidian El País, stindard al jurnalismului de calitate nu doar din Spania, ci din Europa şi din întreaga lume, a retras duminică de pe site-ul său un editorial ofensator la adresa Germaniei şi a cancelarului Angela Merkel.

Acum vreo două săptămîni (pe 13 martie) s-au împlinit 106 ani de la naşterea lui Mircea Eliade. Momentul nu prea a fost marcat public şi, pe undeva, cred că e nedrept. Fie şi pentru că cei mai mulţi cititori de vîrsta mea au trecut, acum 20 de ani, prin febra (re)descoperirii sale.

Terenul era ud. Era nasol. Ghetele se înfundau în noroi, se aduna mîl între crampoane, căram după mine cel puţin un kil de pămînt pe fiecare picior. Mai era şi o ploaie scîrboasă, măruntă şi rece, de noiembrie. Tricoul era şi el greu, rece, ud fleaşcă.

Nu cu mult timp în urmă, conduceam de la Bistriţa la Tîrgu-Mureş, pe şosele anevoioase, şerpuite şi accidentate. Încercînd să-mi feresc automobilul de distrugerile cu care drumul îl ameninţa, dar şi mînat de o anumită grabă, conduceam încordat. Aparatul de radio reda o discuţie cu pretenţii, din studioul postului public.

Ştiţi ce e aia o iniţiativă cetăţenească europeană? Dacă nu, nu vă faceţi probleme. Nu este vina dumneavoastră. E vorba despre o minunăţie de mecanism al democraţiei comunitare, introdus între procedurile Uniunii Europene după „Modificările de la Lisabona“

Majoritatea parlamentară de la Budapesta a votat, la începutul acestei săptămîni, controversatele modificări ale Constituţiei ungare. Curtea Constituţională a devenit o instituţie decorativă, libertatea presei, libertatea religioasă şi cea de opinie sînt restrînse.

Poziţia copilului este un film despre care s-a vorbit mult înainte de a putea fi văzut. Regula festivalurilor mari, care acceptă în competiţie doar filme a căror premieră în public nu a avut încă loc, are o raţiune destul de puţin precisă pentru mine, dar are, fără îndoială, consecinţe importante pentru viaţa filmului care e, în cele din urmă, premiat.

În afară de cele trei mărţişoare tradiţionale: mami şi cele două bunici, fii-mea a ţinut zor-nevoie să facă ea, cu mîna ei, încă trei bucăţi. Le-a făcut. Cu ajutorul maică-sii, a reuşit să confecţioneze mărţişoare pentru următoarele persoane importante din viaţa ei, la şapte ani şi jumătate: Doamna, Maria şi Doamna de pian.

„Le putem spune partenerilor noştri: sunaţi-ne! La fel şi cu Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Acum este folosit în alte domenii şi devine un handicap. Şi trebuie să ne gîndim foarte serios dacă mai merită să continuăm acest lucru. (...) Există posibilitatea de a denunţa unilateral Mecanismul de Cooperare şi Verificare.“

Fapte: În decembrie 1982, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou, Jacques Derrida a dat o fugă la Praga pentru o prelegere despre Descartes şi teoria limbajului, pe care o promisese cîtorva studenţi grupaţi într-o asociaţie clandestină. A fost, fireşte, urmărit continuu de poliţia politică cehoslovacă şi, la plecare, cînd a ajuns la aeroport să ia avionul spre Paris, a apărut o mică problemă.

Aşadar, de la Tim am înţeles de ce un englezoi bine-crescut, ambiţios, bun profesionist crede că locul ţării lui nu e în Uniunea Europeană. El este inginer de îmbunătăţiri funciare, lucrează pentru o companie americană din domeniu, cu sediul în Anglia.

Vizita premierului Ponta la Paris a marcat începutul unui dezgheţ european, pentru un guvern pus pe coji de nucă de partenerii săi, după evenimentele politice din vară. Iar aceasta este o veste bună. Izolarea şi pedepsirea nu-i folosesc României, nici chiar României care nu a votat USL.

Aşa suna refrenul repetat la nesfîrşit al unui cîntec oarecum rap, oarecum şcolăresc, pe care îl tot auzeam la radio în anii 2000–2003, pe cînd lucram la Chicago. Săptămîna trecută am aflat că Michael Jordan a împlinit 50 de ani.

Tim are cam treizeci şi cinci de ani. Nu e din Londra, e dintr-un „xyz-shire“. E un tip ambiţios. A învăţat din greu la şcoală, o şcoală publică. Acum este inginer, dar nu orice fel de inginer, el este „chartered engineer“, adică un soi de superinginer, parte a unei elite inginereşti în care nu intri cu una, cu două.

În plină incertitudine economică, USL şi guvernul pe care-l susţine deschid două uriaşe şantiere. Nu, nu vă gîndiţi la infrastructură, aici stăm în continuare prost. Este vorba despre două ample lucrări politice: regionalizarea şi noua Constituţie.

Se zice că, dacă înveţi o limbă străină, dobîndeşti un suflet în plus. Pentru unii antici, nu era nici o metaforă în afirmaţia asta – era, mai degrabă, o intuiţie că ceva important se petrece cu cel care e capabil să gîndească, să se exprime şi, în final, să viseze într-o altă limbă decît cea în care se naşte.

Vă ziceam săptămîna trecută: am ajuns pentru prima oară într-o sală de tribunal, pentru că am contestat o amendă radar, undeva, prin judeţul Dîmboviţa. Am avut ocazia să constat pe propria-mi piele cum stă treaba cu respectul pentru cetăţean (ei îi spun justiţiabil), cît de repede se mişcă actul justiţiei (ei îi spun „a judeca cu celeritate“) şi care e nivelul de seriozitate al actului judecăţii.

„Victoria“ pretinsă de cei 28 de lideri europeni, în urma Consiliului din 7 şi 8 februarie, nu este deloc şi una a cetăţenilor europeni. Iar în România, discuţia a luat-o pur şi simplu razna. Sigur, nu este rău că liderii au ajuns la un numitor comun în spinoasa chestiune a bugetului multianual 2014-2020.

Cînd a venit vremea să cadă una dintre ele, nu a căzut singură. Privind în urmă, ne e clar că nici nu avea cum să se întîmple altfel. Presa din România a ajuns la cel mai jos nivel profesional şi etic de cînd s-a eliberat, în decembrie 1989. Odată cu ea, şi politica a ajuns tot acolo.

Iată, s-a făcut daraua şi am ajuns (pentru prima oară în viaţă) într-o sală de judecată. Nimic serios: o contestaţie împotriva unui pîrdalnic de radar, pe o şosea de lîngă Tîrgovişte. Facem plîngerea contra Poliţiei, primim citaţia la proces. Prezenţa, la ora opt treizeci dimineaţa, trecute fix, la Judecătoria din Tîrgovişte.

Dreptul la muncă al românilor în Marea Britanie, mai precis îngrădirea acestuia şi după 1 ianuarie 2014 nu este doar un subiect de campanie pentru tabloidele din Insulă. O dovedesc mişcările petrecute în ultima vreme pe „frontul diplomatic“.

După articolul de săptămîna trecută, am primit mesaje aprobatoare din partea multor oameni, care, spre deosebire de ministrul Culturii, chiar fac cultură în această ţară. Unul dintre ei mi-a spus că, dacă ar scrie el un articol despre această declaraţie, i-ar răspunde domnului Barbu cam aşa: „Sigur America nu-şi permite un asemenea festival. America, de altfel, nu-şi permite nici macăr un ministru al Culturii.“

Bri doarme buştean. Ai zice că e greu să doarmă în zdrăngănitul din metrou. La fiecare staţie, o voce înregistrată anunţă staţiile şi informează pe ce parte va fi peronul. Bri doarme buştean. Şi-a lăsat capul în poala bunicii. Dormitul în metrou face parte din rutina zilnică.

Cînd vine vorba despre planuri ambiţioase, nu ne întrece nimeni. Avem încredere că putem muta munţii din loc. Ce dacă obiectivul de a atrage 3,5 miliarde de euro din fonduri structurale în 2012 a fost ratat? Nu-i nimic! Vom atrage cel puţin 5 în 2013! Este posibil?