PE CE LUME TRĂIM

Pe vremea în care André Malraux era ministru al Culturii în Franţa (1959-1969), convinsese guvernul să aplice un program amplu de dezvoltare a infrastructurii culturale în toată ţara şi, vreme de cîţiva ani, bugetul a alocat sume importante pentru construcţia unor aşezăminte culturale, în primul rînd în acele zone mai puţin culturale din Franţa.

În 1991, eram prin Germania, la filmare. O echipă relativ redusă: un operator şi doi redactori. Celălalt ziarist era Emanuel Isopescu. Sărmanul, avea o înfiorătoare durere de măsea. Falca umflată, dureri crîncene. Ajunşi în Hamburg, în loc să mergem şi noi, ca tot omul, la o plimbare prin frumosul Sankt Pauli, îl ajutam pe Lulu Isopescu să găsească un medic de urgenţă.

Credeaţi că anii cruciali s-au sfîrşit? Ei bine, nu – sau, în orice caz, nu în 2013. Ba, chiar – aşa cum spunea George Friedman, fondatorul celebrului centru de analiza strategică Stratfor – Europa este locul spre care lumea ar trebui să privească cel mai atent în 2013.

Dean Martin spunea pe scenă, în spectacolele The Rat Pack, o glumă care avea de fiecare dată succes: nu eşti beat decît atunci cînd stai întins pe podea şi simţi nevoia să te ţii de ceva. Iluzia are exact rolul mînerelor pe care beţia de luciditate te face să le cauţi cînd stai întins pe podea.

Parcă ieri eram în şedinţă de sumar, la Ştiri, cu Radu Coşarcă (el nu ştia că o să fie membru în CNA, apoi şef la Tele 7 abc, apoi la Antena1 şi că apoi se va retrage în PR), cu Anca Toader (care nu ştia că o să ajungă să lucreze la BBC, la Londra), cu Tudor Barbu (care nu ştia că o să fie senator Dan Diaconescu), cu Mişu Predescu (încă nu era mahăr mare în trustul PRO).

Acum aproape un an şi jumătate, autorităţile oraşului Timişoara au început campania pentru promovarea oraşului drept capitală culturală europeană în 2021.

Cu un entuziasm bine stimulat de un patriotism înflăcărat, vreau să anunţ întreaga omenire (nici mai mult nici mai puţin!) că România a adus şi aduce o contribuţie esenţială la înţelegerea implicaţiilor profunde, nebănuite ale darwinismului.

Petre Roman e de vină. Să vă zic. Eram în anul II, la TCM. Făceam o materie destul de grea, oribil de grea, inimaginabil de grea: mecanica fluidelor. Multă, multă fizică, ecuaţii kilometrice, cestiuni abstracte. Pe cuvîntul meu de onoare, în primul an de facultate luasem numai 9 şi 10.

Pînă săptămîna viitoare, cînd promit să vorbesc despre provocările europene ale anului 2013 (mai ales cele de pe axa Londra-Bruxelles), vă propun să zăbovim la impresiile vacanţei de iarnă. Şi la micile ei lecţii, fără de care o vacanţă, oricît de scurtă – cum sînt şi zilele furate din preajma Revelionului – este pierdere de vreme.

De ceva vreme, jucăria mea preferată se cheamă Kindle. Dacă mai e cineva care nu ştie ce este Kindle, spun acum: un aparat care stochează cărţile pe care le vrei într-un format electronic foarte comod. Fiind vorba, mai ales, de cărţi de pe piaţa anglofonă, utilitatea jucăriei e maximă.

Văd zilele trecute un film. Era cu Danny Glover şi cu Whoopi Goldberg. Cuplu căsătorit, familie aşezată, bine situată. El e judecător, cu mari şanse de a fi trimis la Curtea Supremă. Locuiesc într-o casă mare, într-un cartier foarte elegant în care ei sînt singura familie de negri.

Circulă prin spaţiul nostru public o idee pe cît de păguboasă, pe atît de departe de realitate: aceea că posturile TV – şi cu precădere Antena 3 – ar fi „responsabile“ pentru scorul uriaş înregistrat de USL la alegerile din 9 decembrie. Şi, pe cale de consecinţă, pentru înfrîngerea catastrofală a alianţei de centru-dreapta.

Zici că, gata, vin sărbătorile şi toată lumea pleacă spre „ţara pe care o cunoaşte cel mai bine“ (expresie de jargon bruxellez, indicînd ţara de origine a unui angajat al Comisiei) pentru a petrece împreună cu familia, în mediu naţional.

De cîteva luni am vrut să scriu acest articol, dar am amînat pentru că am vrut ca omul să plece şi abia apoi să scriu. Cît era aici, acest text ar fi putut părea o linguşeală. Acum, cînd omul pe care îl evoc aici este deja departe, la el acasă, acest text pare ceea ce şi este – adică un gest de recunoştinţă.

Care ar fi problemele cele mai stringente pentru rezolvarea cărora medicina şi ştiinţa ar trebui să-şi concentreze toate cercetările? Un argument puternic ar fi combaterea bolilor care omoară majoritatea oamenilor, precum malaria, pojarul şi diareea, cele care încă omoară milioane de oameni în ţările în curs de dezvoltare, deşi foarte puţini în restul ţărilor dezvoltate.

„Ha, cît de comunist poţi gîndi, ar trebui să te iei de mînă cu pedesereu, să blocaţi privatizarea cît mai mult. Mentalitate tipic etatistă, comunistă, conservatoare.“ Aşa mă gratula moderatorul emisiunii radiofonice la care fusesem invitat.

Cînd au făcut celebrul lor calendar, prilej de atîtea speculaţii tabloide, mayaşii nu aveau de unde să ştie că undeva, la capătul celălalt al lumii, se va naşte o naţiune română, simpatică în general şi cu naturelul simţitor cînd vine vorba de politichie. Dar uite că au nimerit-o.

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lîngă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut.

„Asta e cea mai mare tîmpenie care am auzit-o…“ se burzuluieşte Tilică. „Tîmpit eşti tu, mă, că nu pricepi nimic, zici că eşti prostu’ satului“, îi trînteşte sec frat-su, Costel. Nea Gingaşu gestionaru’ nu se bagă între ei. S-a obişnuit să îi vadă certîndu-se, de la „calcaroasa“ numărul patru în sus.

Alegerile de duminică au fost catastrofale pentru dreapta, dar în politică nimic nu e pierdut pentru vecie. Cu condiţia de a-ţi înţelege eşecul. Iar pentru asta, drepta ar trebui să iasă din propriile iluzii. Iată doar trei dintre ele.

Am citit cu nesaţ ultima carte a dlui Lucian Boia, De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Am terminat-o repede, citind în antractele pe care mi le luam în lung-istovitorul spectacol al campaniei electorale care tocmai s-a terminat.

Nu-mi place Facebook. Nu înţeleg ce mi-ar aduce numitul cont, în afară de grija de a tot posta diverse chestii pe acolo. Nu văd pe cine ar interesa să îmi vadă mie pozele din concediu, pe malul mării, supraveghind copilul care face un castel de nisip. Nu cred în povestea cu like-urile.

Aceasta se poate numi o diversiune reuşită. Ocupaţi cu „traducerea“ în termenii bătăliei politice interne a urmărilor summit-ului eşuat din 22-23 noiembrie privind bugetul Uniunii pentru 2014-2020, aproape că ne-a scăpat din vedere un eveniment mult mai important.

Ofensiva oricărei foste opoziţii ajunse la putere împotriva oricărei foste puteri ajunse în opoziţie este, de fapt, un act de răzbunare. De altfel, pentru a obţine sprijin pasional, competitorii politici folosesc toată retorica proprie răzbunării, şi nu greşesc. În general, oamenilor le e dragă răzbunarea.

De cînd cu pre-suspendarea unor fonduri de pe la mediu, dezvoltarea resurselor umane şi creşterea competitivităţii economice, de cînd cu negocierile viitorului buget al Uniunii, banii europeni se bucură (în fine!) de ceva mai multă popularitate în media. Discutăm, dezbatem, tăiem firul în patru.

În general, se consideră că acea criză din 2008-2009 a fost cauzată de împrumuturile bancare excesive şi că eşecul unei reveniri satisfăcătoare provine din refuzul băncilor de a acorda împrumuturi, fiind îndatorate faţă de bilanţurile lor contabile „distruse“.

Boxul românesc era un sport onorabil atunci cînd se ocupa de box. Sport care, în ciuda reputaţiei, are mai multă legătură cu mintea şi cu sufletul decît cu pumnii. În ultimii ani, boxul nostru a intrat în epoca retoricii.

După eşecul referendumului din vară, premierul Ponta a început să dea semnale liniştitoare către exterior. Mai mult ca sigur, a înţeles că degeaba a cîştigat confruntarea electorală internă – şi încă la un scor detaşat – dacă a pierdut pe frontul extern.

Într-un interviu recent, ambasadorul israelian la Bucureşti pleda convingător cauza ţării sale folosind, printre altele, şi argumentul empatiei: „Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întîmpla dacă Bucureştiul ar fi atacat cu rachete trimise de terorişti“. Mi-am imaginat imediat. Ce am văzut?

Hermann zvîrle cît colo cîrpa plină de ulei. E deja tîrziu, noaptea vine mai repede în noiembrie. Se ridică cu greu de sub tractor, strînge tacticos toate sculele şi intră în casă. Se schimbă de hainele de lucru şi pleacă spre cîrciumă.

Polemica din jurul participării României la Consiliul European din 22-23 noiembrie a prilejuit şi cîteva afirmaţii asupra cărora merită să zăbovim: 1. Convocarea Parlamentului a fost pierdere de timp. 2. Merităm să ni se ia din bani, din cauza ratei de absorbţie. 3. Veto-ul ne scoate din Europa.

Studio de televiziune. Un şir de politicieni la o masă. Prestează. Se contrazic, se atacă, se insultă. Dar, într-un fel ciudat. Deşi dau cu vorbe unul în celălalt, par a se ignora între ei. Nu se ascultă, vorbesc fără să se bage în seamă unul pe altul, nu apucă să termine frazele ambiţioase pe care le încearcă.

Eu vreau să salvez planeta. Nu mai doresc să-i aud pe oamenii de ştiinţă britanici sau de aiurea avertizîndu-mă că ursuleţul polar se îneacă lîngă o banchiză în continuă topire pentru că eu, nevrednicul, am o maşină, aprind becurile seara în casă, mă uit la televizor, deschid laptopul şi vara dau drumul la aerul condiţionat.

Recenta întîlnire dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta a fost doar un eveniment normal, devenit epocal în contextul politic încărcat de la noi. Printre altele, premierul Victor Ponta i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu un mandat de reprezentare a României la Consiliul European din 22-23 noiembrie.

Isaiah Berlin începe celebrul lui eseu despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei, aşa cum reiese ea din Război şi pace (The Hedgehog and the Fox. An Essay on Tolstoy’s View of History), citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetul antic Arhiloh: „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“.

Aparent, ca locuitor al sectorului 3, sînt un tip mai fericit. Am mai scăpat de o factură. Nu mai există contracte individuale pentru colectarea gunoiului la noi în sector. Primăria va plăti de acum înainte serviciile de salubritate, din bugetul local.

Dublin este, într-adevăr, un oraş simpatic şi prietenos. Din păcate, l-am găsit bombardat: case peste care s-au prăbuşit propriile preţuri, bănci asediate de credite neperformante, străzi detonate de demonstraţii de protest. Nimic nu mai e cum a fost – plînge şi deplînge amicul meu irlandez.

Criza a lovit puternic zona euro şi în general Europa de Vest. Lasă că nici la noi, prin Est, n-a curs lapte şi miere. Diferenţa este pe aici, sîntem obişnuiţi cu necazurile, după anii grei de tranziţie. Valabil pentru toţi foştii vecini de baracă din lagărul comunist.

Am dat peste scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici întîmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci.

Încerc să pricep care este rostul pe lume al subvenţiei europene. Eu aşa ştiu: atunci cînd primăria anunţă că subvenţionează gigacaloria, lucrurile sînt clare – de la bugetul local se dau nişte sume care trebuie să acopere o parte a costurilor, astfel încît pensionarii să îşi permită încălzirea casei.

Imaginile luate cu camera ascunsă din trenurile României se înghesuie pe ecranele televizorului. Nu ne uităm la o emisiune de investigaţii realizată de jurnalişti – am mai avut aşa ceva, cu mai mult sau mai puţin succes, servind mai mult sau mai puţin interesul public. De data aceasta, e altceva.

Ceea ce aduce oamenii împreună nu este, neapărat, vîrsta. Sînt factori cu mult mai importanţi care generează solidaritate, precum formaţia profesională, lecturile comune, credinţele religioase sau părerile politice, admiraţia pentru ceva sau cineva anume, dar şi aversiunea faţă de ceva sau cineva anume.

Tare bine prinde cîte o polemică prietenească, uneori. Aşadar, îmi face mare plăcere să combat cu amicul Cristian Ghinea care, în articolul său „Romi, educaţie, anticorupţie“ din numărul 450 al Dilemei vechi, înşiră trei domenii care au nevoie certă de mai multă reglementare/supraveghere europeană, în cazul României.

La Grand Palais, pînă la jumătatea lui ianuarie, mare expoziţie Hopper. Spun „mare“ pentru că adună peste 70 de lucrări ale pictorului american şi – spun curatorii – asta înseamnă cea mai amplă retrospectivă Edward Hopper organizată vreodată în afara Americii.

Dacă tot s-a discutat zilele astea despre cartea Alinei Mungiu-Pippidi, al cărei titlu incită la reflecţii asupra motivelor pentru care românii nu iau premiul Nobel, iaca dandana: toţi românii încasarăm rîvnita distincţie. O încasarăm în virtutea faptului că sîntem cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.

„Am schimbat antrenorul ca să provoc un şoc la echipă“ – este fraza favorită a patronului român de club de fotbal. Dacă Adrian Porumboiu, unul dintre cei mai fertili gînditori aparţinînd acestei şcoli filozofice, şi-ar schimba şoferii de pe combine la fel de des ca antrenorii, afacerile sale ar avea de suferit.

A te compromite în România este o întreprindere grea. Ai nevoie de multă imaginaţie şi tenacitate pentru asta. Dar chiar şi aşa, sînt şanse bune să obţii exact efectul contrar şi, în loc ca oamenii să treacă pe trotuarul celălalt cînd te zăresc pe stradă, să fii luat drept un pezevenghi simpatic, o licheluţă acceptabilă la masă.

Vin alegerile. Iar. Lung şi zbuciumat prilej. Ca întotdeauna, momentele de febră electorală scot în evidenţă, în tonuri groteşti, păcatele de grup sau individuale ale competitorilor. Poate că şi păcatele de grup ale alegătorilor, dar despre acestea vorbim altă dată. Mereu altă dată.