PE CE LUME TRĂIM

Despre „predarea religiei“ în şcoli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenţia să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez cîteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de „educaţie religioasă“.

Un semnal îngrijorător pentru România a venit în ultimele zile de pe „frontul“ reconstrucţiei europene – ca să folosim o expresie dragă altor vremuri. Într-un interviu pentru The Sunday Times, ministrul britanic de Interne a declarat că Londra ar putea introduce măsuri speciale pentru a bloca imigraţia din unele state membre UE.

Preşedintele american Barack Obama a promis că va răzbuna asasinarea lui J. Christopher Stevens, fostul ambasador al Statelor Unite în Libia. Cum îşi propune să facă acest lucru este neclar – precedentele istorice nu prea sînt de folos.

Edira şi Edgar au dispărut! Exact ca Elodia au dispărut. Ei erau parte a unei Europe mai integrate, mai morale, mai sincrone cu vremurile astea capitaliste şi globale, în care pieţele financiare nu mai au răbdare să se ţină după guverne şi îşi fac de cap, urmărind profitul. Lacome, pieţele astea.

O întrebare l-a chinuit rău pe românul TV în ultima săptămînă: are dl Diaconescu banii pentru Oltchim? O întrebare, evident, prost pusă. Nu ştim nici azi ce (sau cît) se afla în legendarii şapte saci, luaţi cu tam-tam de la bancă de către haiducul poporului, cam pe la chindie.

Există, deja, consistente studii despre legătura dintre mersul economiei şi fericirea personală, ca să putem trage o concluzie: creşterea economică nu duce neapărat la creşterea fericirii, dar căderea economică chiar duce la nefericire.

Da, dezbaterea e în toi. Vrem să schimbăm din temelii Uniunea Europeană. Aşa ne-a spus domnul Barroso, colegul şef al Comisiei (şedinţele Comisiei sînt „colegiale“ – aşa se numesc, dar domnul Barroso este şef, aşadar domnia sa ar fi un fel de coleg şef).

De curînd, Victor Ponta a verbalizat din nou dorul de Rusia, spunînd din suflet, ca pe o confesiune (da, chiar aşa a spus, că e o mărturisire!) că şi-ar fi dorit pentru Oltchim un investitor rus. Că tipul admiră China, Cuba şi Rusia ştiam, aşadar nu mă surprinde că actualul premier doreşte sporirea prezenţei ruseşti în România.

Discursul despre starea Uniunii Europene, ţinut în faţa Parlamentului European pe 12 septembrie, s-a dorit a fi unul istoric. Va fi, cu siguranţă, ţinut la arhiva de aur a videotecii Comisiei, lîngă cele ale lui Schuman, Adenauer sau Monet. Criteriul de căutare va fi ceva de genul „Viitorul Uniunii“ sau „Viziunea europeană“.

Privită de la Bucureşti, Uniunea bancară pare o chestiune îndepărtată, un prilej pentru o discuţie teoretică, de perspectivă, la un reuşit seminar dintr-un hotel şic. Dar ne înşelăm. Subiectul arde. Este vorba despre felul în care România îşi susţine acum interesele la masa negocierilor europene.

Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo, de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici.

Pe vremea lui Ceauşescu am lucrat cîţiva ani ca ghid ONT. De la început, atent la abilităţile lingvistice ale şoferului de autocar (nu ştiai niciodată care dintre ei este „supraveghetor“), le spuneam: „Mă numesc aşa şi pe dincolo, astăzi vom face împreună turul de Bucureşti, vă propun un joc. Dumneavoastră îmi adresaţi întrebări iar eu vă răspund sau nu. Ăsta-i jocul“.

Ascultaţi cu atenţie un jucător cu mingea la picior şi veţi înţelege cît deşert e în jurul lui. De aceea fotbalistul e cel „dizabilitat“ în comparaţie cu un campion paralimpic. Lui îi e, cît poate părea de aberant, mai greu. Nu rîdeţi de el. Încercaţi să-l înţelegeţi. E o lume pentru toţi.

Probabil că, la Palatul Victoria, oamenii citesc pe diagonală sau nu citesc deloc. Pentru că în discursul preşedintelui s-au strecurat, abil, cîteva capcane extrem de periculoase pentru Executiv. Să luăm doar trei pasaje din discursul preşedintelui.

Reîntoarcerea la antici este, întotdeauna, benefică. Este, cred, singura reîntoarcere care nu poate dăuna în nici un chip. Orice altă reîntoarcere ascunde pericole mari, orice s-ar spune şi oricît de dragă este, din principiu, reîntoarcerea unui conservator ca mine. Acum, vremurile nu sînt uşoare.

Atunci cînd intru în pană de subiecte ivropene, intru pe o rămurică a prea-stufosului arbore-portal al Uniunii şi găsesc zona care îmi oferă rapid teme de reportaj. Mă refer la partea cu „your voice“. Acum, de exemplu, acolo sînt 36 de subiecte care aşteaptă opinii de la oricare dintre noi, cei aproape 500 de milioane de trăitori în cele state membre.

Mulţi dintre cei care au comentat cu pasiune evenimentele petrecute în România în această vară – fie ei români sau străini – au căutat un resort ideologic. Ei au zugrăvit, pentru cititorii lor, o luptă între „bine“ şi „rău“, între „Vest“ şi „Est“, între „democraţi“ şi „comunişti“, între „corupţi“ şi „inocenţi“.

Mă stupefiază uşurinţa cu care politicienii noştri rostesc cuvîntul „popor“. Sigur, omul politic – mai ales cel plasat fatalmente în paradigma caragialiană, aşa cum e omul politic român – nu este deloc prudent din punct de vedere verbal. El este capabil să rostească enormităţi cu naturaleţea cu care dumneata, cititorule, bei un pahar cu apă.

„Sorry, I don’t speak Russian.“ Ah, ce plăcere îmi face să spun asta. Sînt pe jumătate ipocrit. E un fel de „sorry“, pe care nu am chef să îl explic la un hotel al vacanţelor middle class. E un sorry pentru Tarkovski, Tolstoi şi Dostoievski.  Nu e nici un fel de părere de rău pentru proaspăt regăsitul naţionalism rusesc, altoit pe o agresivitate evidentă şi de prost gust.

Orizontul pare luminos. După vreo două ore şi jumătate de codeli, Parlamentul – mai bine zis, grupul USL – a acceptat să asculte în plen citirea hotărîrii Curţii Constituţionale privind rezultatele referendumului din 29 iulie, ultimul pas procedural înainte de publicarea actului în Monitorul Oficial şi revenirea în funcţie a preşedintelui suspendat.

Sondajele de opinie din Statele Unite indică o luptă foarte strînsă în campania prezidenţială din noiembrie. În timp ce preşedintele Obama îi impută adversarului său republican, Mitt Romney, o proastă gestionare a politicii externe, o creştere economică prea lentă şi o rată crescută a şomajului, Romney are de cîştigat de pe urma unor aspecte mult mai importante.

Nu mă sparie atît de tare actuala zaveră politică românească. Îmi creează doar disconfort pentru că e zgomotoasă. Mă şi plictiseşte întrucîtva, la cît de previzibile au devenit reacţiile celor două tabere implicate în mod direct. De asemenea, mă roade pierderea imparţialităţii jurnalistice, vizibilă în cam tot peisajul media.

Ecourile participării româneşti la Jocurile Olimpice de la Londra vor mai dăinui multă vreme. Tehnicieni şi comentatori de specialitate vor avea de aici înainte timpul de a găsi răspuns la întrebarea dacă recolta de medalii, mai modestă decît în alte dăţi, reprezintă un eşec sau, din contră, un succes, în condiţiile lipsei politicilor sportive în ultimii ani.

În iunie 2007, publicam acest articol în Dilema veche. Trei luni mai tîrziu, Luciano Pavarotti mergea la Cer. De ceea ce mi-era frică, n-am scăpat... Reaşez acest text aici, în memoria celui mai mare tenor al lumii, cu puţine zile înainte de a se împlini 5 ani de la plecarea lui.

„Imnul Americii“ s-a auzit de 44 de ori (scriu articolul în dimineaţa ultimei zile de concurs) la această olimpiadă. Au dominat copios în atletism, nataţie, gimnastică, baschet şi în atîtea alte sporturi. Comentatorii îi tot prezentau pe sportivi ca studenţi acolo, studenţi dincolo.

Sportul, ce enigmă! Plictisitor dacă nu e la televizor. Două săptămîni a fost. Şi ne-am regalat. Între emisiuni patriotarde, lacrimări crocodilice, emoţii veritabile iscate din neant şi întoarse acolo, miniscandaluri, oftaturi şi „ce-ai păţit, n-ai mai avut forţă, sau ce?“, sportul stă aiurea.

El e de vină şi acum, iată, el e victimă. Nietzsche îl numea „cel mai rece dintre monştrii reci“. Probabil că aşa îi apărea teribilului dresor al amurgului Germania de la finele secolului al XIX-lea, recent unificată după războiul franco-prusac sub autoritatea politică a lui Bismarck.

Mă uitam nedumerit la chiuvetă. În loc de bateria obișnuită, cu doi robineți la o țeavă, aveam de-a face cu două țevi, fiecare cu robinetul ei. Prin deducție simplă, m-am prins că una era pentru apă rece, cealaltă pentru caldă. Cum să fac să le combin? Eram prima oară la Londra, nu știam exact obiceiurile locului, așa că am decis să întreb la recepție.

Remanierea anunțată luni de premierul Victor Ponta, cu Radu Stroe, cu Dan Șova, Mona Pivniceru și, într-o anumită măsură Mircea Dușa și Titus Corlățean, indică ascensiunea în guvern a „liniei dure“, gata să poarte lupta la baionetă cu Traian Băsescu și oamenii săi.

Plecînd de la faimosul clasament al economiilor lumii în funcție de gradul lor de libertate, pe care îl întocmesc anual The Heritage Foundation și The WSJ, dl Lucian Croitoru analizează, într-un studiu recent – Jaful vs Dreptul de a nu minți de Lucian Croitoru, – corelația cu gradul de libertate politică din societatea noastră.

Andrew era puţin luat. De la bere şi de la produsele tradiţionale din cartierul Cristiania. Nefiind dedicat informării turistice asupra atracţiilor oraşului Copenhaga, prezentul articol nu va intra în detalii. Aşadar, era spre seară şi Andrew Jennings, unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti de investigaţie din lume, îmi povestea cum a ajuns să-şi dea demisia de la BBC atunci cînd au oprit de la difuzare un documentar al lui despre corupţia din Scotland Yard.

Referendumul de duminică nu a schimbat realitatea politică a României. Preşedintele Traian Băsescu se va întoarce la post – la ora cînd scriem aceste rînduri, doar o decizie cu totul şi cu totul surprinzătoare a Curţii Constituţionale ar mai putea schimba situaţia, dar şansele ca un asemenea lucru să se producă sînt, totuşi, infime.

În timpul interviului, Edgar a povestit mult despre el. Iată o confesiune pe care nu o mai făcuse nimănui şi care are, sînt sigur, valoarea ei pentru istoria literaturii: „La 18 ani am fost exmatriculat de la colegiu. Mă prinseseră vînzînd eseuri pentru examene unora mai mari.

Să fi fost trecut de miezul noptii cu vreo jumătate de oră. Recunosc, eram frînt de oboseală. Drumul fusese greu, cu escală în Istanbul. În plus, Ankara nu era vreun oraş nemaipomenit, beneficia de o arhitectură monotonă, în stilul anilor ’70. Centrul vechi, cu oarecare şarm, aveam să îl descopăr de-abia a doua zi.

Campania electorală se încheie şi, odată cu aceasta, se pune punct unei perioade a confruntărilor şi a declaraţiilor dure. A folosit? Sociologii înclină să creadă că nu. Sondajele nu au arătat vreo modificare semnificativă a intenţiilor de vot. Românii par să fi intrat în campanie gata convinşi, în proporţie de cca doi la unu, că preşedintele trebuie demis.

M-am stabilit la New York pe la mijlocul anilor ’90 şi nu ştiam bine ce voiam să fac. Am încercat multe. N-are rost să le înşir. Îmi plăcea America. Îmi plăcea Bill Clinton. Am urmărit cu nesaţ scandalul felaţiei din Biroul Oval şi m-a amuzat povestea aceea – „I did not have sex with that woman“.

Terasa dădea spre un parc splendid, în plin centrul oraşului. Parcul unei mînăstiri franciscane. Era o plăcere să-ţi bei cafeaua adiacentă micului dejun, acolo. În principiu, pentru că amărîtele alea de 14 grade Celsius nu contribuiau defel la confortul răsfăţului matinal.

Şi totuşi, a fost România, pînă mai ieri, un rai al democraţiei, ameninţat acum de invazia unor hoarde barbare? Să ne mai gîndim. Mitul democraţiei româneşti călcate în picioare de tancurile sovietice este viu în conştiinţa publică. O Românie democratică, victimă a unui imperiu hrăpăreţ. Asta sună foarte bine şi asigură multor conştiinţe un somn liniştit.

"Cred că acum o sută de ani, oamenii erau mult mai mulţumiţi de vieţile lor decît sînt acum. Ciudat, pentru că acum există mult mai multe motive să fii mulţumit de viaţa ta decît acum o sută de ani. Atunci, de unde nemulţumirea pe care o aud peste tot? De ce sînt acum cu mult mai mulţi oameni care se plîng de viaţa lor decît erau acum un veac?"

„Am făcut progrese în cheltuirea fondurilor europene, statisticile arată ceva mai bine de cînd s-a înfiinţat ministerul, numai că avem programe oprite de la plăţi şi există o mare probabilitate ca suspendarea să se prelungească, în condiţiile în care neregularităţile constatate sînt foarte, foarte serioase.“

Se poate ca Europa să stea cu ochii pe noi, în aceste zile fierbinţi, la propriu şi la figurat. Dar, în acelaşi timp, Europa şi lumea merg mai departe, fără să le pese prea mult de ce se întîmplă în România. Ocupaţi cu războiul politic intern, am putut scăpa din vedere cîteva evenimente importante pentru întreaga Europă.

Situaţia politică este împrejurarea care are cel mai puternic impact asupra progresului sau declinului naţiunilor. Tocmai pentru că este o observaţie intuitiv corectă, nu poţi să nu te revolţi. Nu există alt domeniu de acţiune umană în care viciile naturale sau dobîndite ale membrilor unei naţiuni să se manifeste mai pregnant.

Se spune că, odată, în Elveţia, ţara băncilor serioase şi solide, un bancher a călcat cu stîngul. De fapt, a călcat cu dreapta în conturile unor clienţi şi a produs pagube mari. A furat. Se spune că poliţia a făcut investigaţia de rigoare, l-a prins (cu toate dovezile de rigoare) şi a dat să-l aresteze.

De la război încoace, în Europa nu mai există învingători şi învinşi – este mesajul pe care liderii europeni au grijă să-l transmită cetăţenilor, de fiecare dată cînd divergenţele dintre membrii Uniunii par imposibil de conciliat.

Cultura dă oricui se apropie de ea lecţii supreme. Să citeşti Platon sau Ian McEwan (eventual cu creionul în mînă), să asculţi Bach sau Leonard Cohen, să priveşti un Titian sau un film de Milos Forman şi, mai ales, să stai să vezi ce mişcă fiecare dintre aceste experienţe în tine, să iei răgazul reflecţiei după fiecare dintre aceste vizite şi apoi, eventual, să scrii ce gînduri ai.

Cer scuze anticipat pentru pledoaria din acest articol. Încerc să îl ţin în limitele rezonabile ale unei obiectivităţi care nu poate să-mi fie deplină. Pe scurt, voi scrie despre TVR şi despre recentele atacuri din partea unor televiziuni „dinamice“ care funcţionează „în două camere“.

La început se dispreţuiau, iar tot ce îşi doreau, şi unii, şi ceilalţi, era să cîştige alegerile. Atît. După un timp, au ajuns să se antipatizeze. Nu a trecut mult şi au început să devină enervanţi unii pentru ceilalţi. În final, au plonjat cu voluptate în ură, aşa cum se aruncă toţi participanţii la o petrecere jazzy în piscină, în toiul nopţii, cu chiote şi confetti, cuprinşi de un entuziasm drogat şi orbitor.

Alegerile locale s-au încheiat cu o victorie spectaculoasă a opoziţiei. Un fost prim-ministru al României a primit o sentinţă definitivă. Detenţie. Doi ani. Fostul înalt demnitar a încercat să se sinucidă. Institutul Cultural Român, o instituţie exemplară prin eficienţă şi performanţă, e acuzată de nereguli şi trecută în subordinea Senatului.

În fine, o promoţie utilă. Să iei cu reducere o valiză de brand celebru. Nu-ţi trebuie decît douăzeci de timbre pe care să le lipeşti pe un talon. La un plin, primeşti cinci timbre. Mi-am făcut repede calculul, iese bine. În consecinţă, îmi voi face plinul numai de la Petrom, pentru că au sandvişuri bune şi îmi dau o valiză la preţ bun.