PE CE LUME TRĂIM

Acesta este obiceiul pămîntului: la fiecare transfer de putere, o nouă garnitură preia controlul televiziunii publice. Şi tot la fiecare transfer de putere, nou-veniţii promit o lege prin care să „depolitizeze“ televiziunea publică. Dar, pînă la urmă, nimic nu se leagă.

Căutînd altceva, am dat de discursul pe care Ronald Reagan l-a ţinut cu ocazia micului dejun cu rugăciune din 14 februarie 1982, la un an după ce devenise preşedinte. Ulterior, l-am găsit şi pe YouTube, unde am stat cîteva minute sub şarmul niciodată ofilit al acestui mare preşedinte. În acest discurs, există cîteva pasaje care m-au impresionat şi care merită reţinute.

Da, ştire de senzaţie! Parlamentul European a dat în judecată Consiliul European. Sună straniu. Este straniu. Înţelesurile sînt, însă, interesante. În primul rînd, speţa. Carevasăzică, relativ de curînd, Consiliul a aprobat modificări ale regimului Schengen. Schimbările sînt spectaculoase.

La alegeri, ca la alegeri. Unii sărbătoresc, alţii îşi ling rănile. Unii, mai nervoşi, dau vina pe „popor“, acel popor care judecă, nu-i aşa, cu stomacul – ca şi cum a rămîne flămînd ar fi cine ştie ce dovadă de inteligenţă. Duminică, alegătorii români i-au dat clasei politice cîteva semnale şi lecţii importante.

O vreme, am consumat presă din pasiune. Apoi, am consumat presă pentru că aceasta îmi devenise îndeletnicirea. De vreo trei ani, consum presă pentru că sînt dator să o fac. Dar abia aştept momentul – care nu ştiu dacă va veni vreodată, totuşi – în care să nu mai am nici un contact cu presa.

Foarte mîndră de ea, colega mea îmi înşiră faptele bune pe care le-a făcut în timpul campaniei electorale. A oprit un clip în care, sub lozinca „Jos dictatura!“, apărea un contracandidat în uniformă nazistă (cu ocazia unui soi de paradă a modei). Îmi spune că a oprit, conform legii, propaganda simbolurilor hitleriste.

O veste la fel de proastă pentru Bucureşti şi pentru Budapesta: relaţiile dintre România şi Ungaria s-au deteriorat în cîteva zile, ca urmare a demersului părţii ungare de a înhuma în inima Secuimii rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului Nyiro Jozsef. În Ungaria, povestea se potriveşte perfect în peisajul sumbru dominat de intenţiile de reabilitare a lui Miklós Horthy.

Filmul The Iron Lady, în care Meryl Streep interpretează rolul fostului premier britanic Margaret Thatcher, nu este un film politic. Mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat să fie, dar, de fapt, politica este un subiect cu totul secundar în acest film, care se concentrează pe o temă mult mai puternică în ordinea omenească: bătrîneţea.

În cazul în care aveţi banii necesari (caz în care este posibil să nu aveţi timp de concediu) sau aveţi o săptămînă sau două libere, peste vară (în situaţia asta, de unde bani pentru vacanţă?), îmi permit să vă ofer recomandări după ureche, la zi, în funcţie de situaţia europeană curentă.

Ne aflăm în plin „armistiţiu“, dar războiul între Palate pentru reprezentarea României în Consiliul European va cunoaşte, cît de curînd, o fază acută. Premierul Ponta va încerca să tranşeze disputa prin intermediul Parlamentului, arătîndu-i preşedintelui cine este mai tare în jocul politic intern.

Criza economică pe care o traversăm este atît de severă cu România, şi pentru că economia noastră are defecţiuni structurale. Eram vulnerabili, iar creşterea economică a anilor anteriori crizei era, ştim azi, conjuncturală. Adevărul este că se produce puţin, se munceşte puţin, se antreprenoriază (iată, am inventat un cuvînt!) puţin.

Ştirea este clară şi seacă. România este la un pas de a pierde în acest an 100 de milioane de euro şi 1,1 miliarde, în anul următor, ca urmare a suspendării de către Comisia Europeană a plăţilor pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU).

După ce vedem telejurnalele de pe toate cele şase canale TV care le transmit simultan, dacă avem un pic de vertij şi o senzaţie de amar uscat în gură, să citim din scrierile domnului Jean de La Bruyère – un scriitor minunat din vremea lui Ludovic al XIV-lea, vorba venerabilului Chateaubriand, şi cine sîntem noi să contestăm criteriile lui Chateaubriand?

În Washington DC, capitala federală americană, strada 4 sud-est porneşte de undeva de lîngă Smithsonian (în plin centru) şi ajunge lîngă staţia de metrou Anacostia. De acolo începe cartierul cu acelaşi nume. Nu e defel o zonă sigură.

Privind spre istoria recentă, putem să spunem că, în multe privinţe, grecii au fost mai norocoşi decît noi – deşi, într-un anumit fel, nu toţi dintre ei şi-au dorit să fie aşa. La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, spre norocul lor, au căzut de partea bună a liniei de demarcaţie.

Ştiu să joc baschet foarte bine. Am jucat în adolescenţă cu pasiune, iar mintea mea nu a încetat nici o clipă de atunci încoace să gîndească la acest joc formidabil – spectaculos şi subtil în acelaşi timp. Cred că e jocul cel mai omenesc dintre toate.

Omul e american şi lucrează în Bruxelles de 20 de ani. Este vicepreşedintele uneia dintre cele mai puternice firme de lobby din oraş. Firma are cîteva principii clare: nu minte, pentru că minciuna este dăunătoare afacerilor, pe termen lung. Nu lucrează pentru state autoritare, pentru industria tutunului sau a armamentulu.

Numirea profesorului Andrei Marga în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a surprins pe toată lumea. La obişnuita bursă a zvonurilor, care precede de fiecare dată anunţarea unei noi echipe ministeriale, universitarul clujean era dat ca „sigur“ la Educaţie, cu atît mai mult cu cît mai ocupase deja această funcţie.

Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod. De la altele, aştept provocări pentru că ştiu cît de multe lucruri spectaculoase zac în ele şi aşteaptă să fie surprinse.

Am plecat spre Comisia Europeană cu gînd clar să aflu cum e aia cu salariul minim pe economie la nivel de Uniune, bănuind zavera de nedescris care se va isca între ţările membre, pe axa nord/sud sau pe cea continentală/anglo-saxonă. Speram să găsesc dezbateri încinse, discuţii pe fond, preocupări intense. Cînd colo, nimic.

La începutul lui martie, Victor Ponta îi adresa premierului de atunci, Mihai-Răzvan Ungureanu, o scrisoare deschisă în care îşi exprima regretul că şeful guvernului nu participă la reuniunea Consiliului European. Declaraţia era, bineînţeles, o săgeată trimisă prin ricoşeu către preşedintele Traian Băsescu.

Se zice că la Bruxelles plouă doar de două ori pe an: din ianuarie în iunie şi din iulie în decembrie. Se zice bine. Plouă mărunt, sînt vreo zece grade la prînz iar vîntul bate constant. Tot constantă este şi pasiunea cu care Comisia Europeană ne livrează planuri de revigorare economică irealizabile.

Întrebaţi despre şansele reale ale României şi Bulgariei de a fi primite în spaţiul Schengen, anumiţi diplomaţi europeni răspundeau direct şi, aparent, fără speranţă pentru noi: „Aşteptaţi să cadă guvernul din Olanda, după aceea, mai vedem!“.

Acest articol a fost scris cu cîteva zile înaintea primului tur al prezidenţialelor franceze, dar, conform calendarului editorial, va fi publicat cu cîteva zile înaintea celui de-al doilea tur al acestor alegeri. În acest moment, un singur lucru e cert: că în turul al II-lea se vor confrunta François Hollande (PS) şi Nicolas Sarkozy (UMP).

Încă din copilărie îi priveam respectuos pe bărbaţii în vîrstă care stăteau în dreapta, lîngă cor. Ei organizau de fiecare dată coada pentru agheasma de Bobotează, tot ei împodobeau bradul bisericii înainte de Crăciun şi ei, numai ei, păreau a avea autoritate în faţa consiliului de babe din stînga, cele care se uitau mai degrabă spre rochiilescurte ale enoriaşelor decît spre altar.

Hoţii sau vardiştii? Mourinho e un pirat care colindă toate mările, atacă, scufundă sau e scufundat, dar un lucru ştie: profesia de „fur“ nu moare niciodată. Celălalt e ca un vicerege cu mica, dar eficienta lui armată care supune teritorii, dar nu-şi părăseşte pămîntul.

În ziua în care aceste rînduri sînt trimise la tipar, tocmai are loc manşa întîi a semifinalelor cupelor europene la fotbal. Cinci echipe dintre cele opt implicate în semifinalele celor două eurocupe sînt spaniole: Real şi Barcelona, în semifinalele Ligii Campionilor, Atlético Madrid, Valencia şi Athletic Bilbao, în Liga Europa.

Pe măsură ce timpul trece şi Iranul nu renunţă la ambiţiile sale nucleare, se discută tot mai mult despre soluţia militară. Cuvîntul tot mai des folosit în privinţa acţiunii militare împotriva Iranului este „inevitabil“, iar înţelepţii cu formula „nu mai e o problemă dacă, singura problemă e cînd“ sînt tot mai mulţi pe piaţa comentariilor politice.

Vă scriu în primul rînd pentru a vă aduce aminte de cei 10 euro pe care trebuie să vi-i înapoiez. Vă amintiţi? I-am împrumutat de la dumneavoastră pe aeroportul din Bruxelles. Încă nu erau setate aparatele lor pentru a primi carduri Mastercard, era epoca în care românii beneficiau de avantajele duty free şi mai aveam puţin cash pentru sticla de whiskey.

Conform ultimului eurobarometru dat publicităţii de Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti, încrederea românilor în direcţia urmată de Uniunea Europeană a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii ani. Potrivit cercetării sociologice realizate la nivel european, în anul 2011 doar 46% dintre români aveau încredere în direcţia urmată de Uniunea Europeană.

Theodor Herzl a pus pe masa celui de-al VI-lea Congres Sionist, care a avut loc la Basel în 1903, propunerea de a înfiinţa un stat evreu pe un teritoriu ce aparţine, azi, Ugandei şi Kenyei – 13.000 de km pătraţi pe platoul Mau – care se afla atunci în Imperiul Britanic.

Biserica încă ardea mocnit. Era mult fum care se împrăştia agale prin cartier. În timp ce pompierii îşi strîngeau sculele, enoriaşii parohiei se ţineau de mîini, formînd un cerc, ca o horă, în jurul ruinelor. Nu dansau, se rugau. Pastorul le vorbea şi le promitea că vor reface biserica din temelii.

Ministrul turc al afacerilor europene, Egemen Bağiş, îşi face apariţia surîzător la întîlnire. Alături de echipa sa, coboară sprinten scările micului palat de secol XIX, pînă la terasa de pe malul Bosforului, unde îl aşteaptă jurnalişti din 17 ţări ale Uniunii Europene. Sîntem realmente pe ultimul metru al Europei geografice.

Succesul cărţii domnului Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011 – e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice.

Aşadaaar: Ioropa ne bate la cap cum că să lichidăm Marea Corupţie (de acum, în acest articol voi folosi prescurtarea MC). Banca Mondială ne vrea fără MC. Olanda zice că nu ne vrea în Schengen dacă nu scăpăm de MC. Ziariştii sînt isterizaţi de cîtă MC avem prin ţară.

Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens.

„Dă-mi te rog, ăăă, aia, cum zice… cancioc. Pune ţiment puţin, măi.“ Aşa îi zicea nea Szabo lui fii-su, în livingul casei de la Bran. Noi, prietenii gazdei, stăteam în jurul mesei lungi, de brad lăcuit, pe bănci, avînd mereu pe lîngă noi un pahar de bere sau de vin. Eram cam 20 de inşi, români toţi, din Braşov şi Bucureşti.

Studiul sociologic „Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale 2007-2011“, realizat de profesorul Dumitru Sandu şi prezentat săptămîna trecută în cadrul unei dezbateri organizate de Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti, arată o prăbuşire puternică a încrederii în viitor, la români, în perioada 2008-2010.

Recent, în The Guardian, am dat peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism, din care selectez primele rînduri: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?».

„Nu ştiţi nimic, toate şcolile primare din România sînt la fel. Nu are rost să vă agitaţi căutînd una mai brează. Toate sînt la fel“, încheie domnul inspector-şef conversaţia. Eu rămîn perplex. Pînă atunci, căutasem să îi explic de ce zeci de mii de părinţi se agită, apelînd la orice artificiu administrativ, pentru a-şi înscrie copiii acolo unde vor ei, nu unde vrea Statul.

„Eu sînt cel care a rupt orice legătură cu Petromul, ca semn de protest pentru excesul de profit pe care l-a obţinut într-o perioadă de criză“, a declarat preşedintele Traian Băsescu, în interviul său din 11 martie crt., de la PRO TV. „Nu poţi cere unei firme să fie morală, însă nici nu poţi să-mi arunci tot timpul preţul mondial al combustibilului."

Arta fugii este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale. Neterminată (compozitorul a murit lucrînd la ea), netitrată (titlul a fost pus după moartea lui Bach de către un ginere al compozitorului), fără să specifice pentru care anume instrument a fost scrisă, această capodoperă rămîne, deopotrivă, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil.

Emileczka a fost, clar, omul zilei. A salvat obrazul. După ce Yuchen a strigat din toţi bojocii că a găsit inamicii în oraş, am încercat în fel şi chip să-l salvăm. A trimis dhkakder un val de atac. Apoi, bijin. A încercat şi JDoe. Nimic. Am trimis şi eu un val de atac, mai mult simbolic.

Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat.

O cheamă Coccolina. Sau Carolina. Sau Terentina. Oricum, e cu „ina“ la sfîrşit. Este o femeie harnică, plină de idei. Talentul său în afaceri este mult peste medie. A muncit de mică. Dimineaţă de dimineaţă, fie arşiţă, fie ger, a cărat flori la piaţă. Le lua cît mai ieftin de la producători şi le vindea cît mai scump clienţilor.

Planul de salvare a Greciei este bazat pe o condiţie clară: consolidarea supravegherii Greciei şi impunerea unei misiuni a Comisiei Europene, prezentă permanent la Atena. Aşa a spus comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, Oli Rehn, imediat după publicarea planului.

Mă gîndesc adesea cu invidie la străzile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise şi exista cotidian în viaţa grecilor. Zeii înşişi păreau a nu avea altă preocupare decît relaţiile cu oamenii. Zeii erau în asemenea grad sociali, încît nu aveau nici o problemă în a se insera natural printre oameni.

„Cum, domnule Giurgiu, vă putem deconta avion, nu e nevoie să mergeţi cu trenul. Zău aşa, avem buget suficient…“ De multe ori am auzit replica asta. Cînd am de făcut un drum prin ţară sau chiar prin străinătatea apropiată, prefer să merg cu trenul. Mie mi se pare mai comod.

Către anul 1600, în Ţările Române se petrecea ceva ce ar semăna cu criza datoriilor de astăzi. Pretendenţii la tron se împrumutau cu sume colosale pentru a-şi putea plăti favorurile în faţa Înaltei Porţi şi a dobîndi astfel domnia. Problema era însă chiar mulţimea pretendenţilor.