PE CE LUME TRĂIM

Tratatul de Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă care se va semna la  1 martie este primul şi, deocamdată, singurul răspuns real al Uniunii Europene la criza datoriilor suverane. Că a venit tîrziu sau la timp, că va fi suficient sau că va mai fi nevoie de altele asemenea, că ne va face bine sau nu – asta se va vedea în timp.

Nu pot să las fără reacţie articolul dlui Mircea Vasilescu din numărul trecut al Dilemei noastre. De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (şi nu mă refer aici la „Republica“, ci la „Scrisoarea a VII-a“), imersia intelectualului în politică este o experienţă necesarmente dramatică.

„Mda, hai să fac sinteza aia, că mai am foarte puţin şi trebuie să o predau lui şefu’, la secretariatul general. Aşadar. Pe fostul prim-ministru l-au achitat. Asta e nasol. Nu intră la «acuzaţii privind acte de corupţie la nivel înalt». Nu se potriveşte. Eh, uite aici. L-au condamnat pe un fost prim-ministru. A, e tot ăla. Avea două dosare? Mda, se pare că da."

Aproape se împlineşte anul de la începerea primelor revolte din Siria. Ceea ce părea, la debut, un nou episod al Primăverii arabe, s-a transformat, în timp, într-un şir neîntrerupt de revolte înăbuşite în sînge de regimul lui Bashar al-Assad. De la faţa locului vin tot mai des informaţii care vorbesc despre un adevărat război civil.

De cînd cu articolul despre monopolul natural care se cheamă sistemele de sănătate, oriunde în lume, am găsit, prin forumul revistei, oameni care s-au încruntat spre mine (amical, fireşte) şi mi-au indicat drumul spre sursă. Adică, spre Mises şi compania. Adică, spre libertarieni, neoliberali (spuneţi-le cum doriţi, pe mine etichetele astea mă cam zăpăcesc).

„Hmm... Cred că de data aceasta voi lua salata cu creveţi...“ „Ţi-o recomand, am luat eu data trecută şi a fost excelentă.“ Cei zece români de la masă par nişte obişnuiţi ai acestui restaurant situat la doi paşi de uriaşul bloc din sticlă al Comisiei Europene. Şi chiar sînt.

Genu îi şopti lui Sami: „Băiatul ăsta scrie piese de teatru. Ca să vezi… Ce zici de asta?“. Sami nu răspunse. Amîndoi priveau atent adunarea tînără şi zgomotoasă care, din cîte înţelegeau, o aştepta acum pe Greta, actriţa din piesa scrisă de tipul cu fular colorat. Atenţia lor, altfel evidentă, se exprima, totuşi, diferit.

Cred sincer că românii care au ieşit iniţial în stradă au făcut-o pentru că li s-a părut total aiurea ca un om care se pricepe la ceva, care este foarte bun profesionist şi care a construit un lucru bun, fără să fi lipit afişe prin campaniile electorale, să fie mustrat şi să se simtă nevoit să îşi dea demisia, deoarece a incomodat, la un moment dat, un politician de profesie.

Cu puţine zile înainte de publicarea raportului tehnic al Comisiei Europene privind reformarea justiţiei din România şi Bulgaria, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Bucureşti a pronunţat o hotărîre istorică. Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare, cu executare.

Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate."

„Domnul este un scutier. Vezi? Are cască, scut, baston. Cînd o să-l vezi venind spre tine, o iei la goană. Cînd vei fi studentă, nu acum... Nenea ăla de lîngă are o butelie. O vezi? Acolo sînt gaze lacrimogene care put îngrozitor. Îţi pui fularul la nas şi o iei la fugă. De fapt, mai bine îţi pui fularul peste nas de la început.

În plină criză a euro şi a proiectului european, mica Danemarcă, aflată în afara eurozonei, a preluat preşedinţia Uniunii Europene. O misiune cum nu se poate mai grea. Anul 2012 se anunţă a fi unul crucial. Stranie coincidenţă. Stranie coincidenţă. Cei mai fericiţi oameni din ţările dezvoltate sînt chemaţi să contribuie la depăşirea impasului european.

„Să luăm, de pildă, cazul intelectualilor, categorie stimată în această parte de lume. Un profesor american specializat temeinic în cultura Estului Europei aşa şi defineşte acest spaţiu: locul în care intelectualii sînt supraevaluaţi. Overrated, zicea el. A apărut recent o carte care s-a bucurat de mare succes: Capcanele istoriei de Lucian Boia. Nu ştiu dacă ai citit-o."

Nu am citit cele aproximativ 100 de pagini ale propunerii legislative, nici cele cîteva mii ale actelor normative la care face trimitere Faimoasa Reformă Propusă şi Retrasă, dar nu cred că s-a propus privatizarea SMURD-ului. Mai degrabă – adăugarea pe piaţa serviciilor medicale de urgenţă a unor competitori privaţi.

Întrebaţi despre posibilele căi de ieşire din impasul politic şi social pe care îl traversează România de azi, mai mulţi lideri de opinie au pronunţat cuvîntul „sacrificiu“. Bineînţeles, nu în legătură cu noi măsuri de austeritate. Ideea era ca partidul de guvernămînt să accepte aruncarea peste bord a unui lider important – şi cele mai multe voci îl vizau pe premierul Boc.

2012. Barbare sînt vremurile? Cînd simţi că monstrul de ură din tine iese deasupră-ţi, te apucă de cap şi te ridică în văzduhul violaceu al energiei smintite pe care nu o mai poţi reţine, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti.

La şedinţa zilnică a ştirilor din redacţia lui 7ABC, primul post ca audienţă de pe piaţa din Washington, DC, se discuta intens, dar nu foarte polemic, situaţiunea. Se discuta, carevasăzică, în ce fel să se transmită ştirea despre moartea unui congresman, distins lucrător în Capitol Hill, mort pe la vreo 60 de ani într-un accident de circulaţie.

Vă mai amintiţi de Axa Bucureşti-Londra-Washington, pe care preşedintele Băsescu îşi inaugura primul său mandat, în 2004? Dacă nu, nici o pagubă! Anul 2011 a adus replierea viguroasă a României pe „Axa Berlin-Paris“ (dacă aceasta o fi existînd cu adevărat sau dacă nu cumva se opreşte fix în capitala germană).

La început, funcţiile lui Jesse Dean Orloff la curtea Majestăţii Sale regele Baufa’ahau Mupou al IV-lea erau onorifice. Pe măsură ce a început să lucreze tot mai intens în capacitatea sa de consilier financiar, Jesse Dean a înţeles că are un serviciu cu program complet şi nu mai poate face nimic altceva.

De curînd, Liliana Nicolae, colega mea de la radioul public (de citit şi în Dilema veche), m-a provocat: ia să fac eu bine şi să-i zic cum e România „la cinci ani după“, adică la exact un cincinal după aderarea la Uniunea Europeană. Sincer, dacă nu era ea, uitam complet ce şi cum cu aniversarea respectivă.

Ca în fiecare an, atunci cînd facem bilanţul, constatăm că am zăbovit prea puţin asupra unor evenimente cu adevărat semnificative. Şi ale căror consecinţe le vom vedea şi în viitor. Iată cîteva dintre evoluţiile europene care ar putea fi trecute în această categorie. Vom vorbi, săptămîna viitoare, despre evenimentele interne.

Pe atunci, lumea nu era în criză. Pe atunci, bursele mergeau numai în sus, imobiliarele te făceau milionar într-un an, iar dotcomurile – multimilionar în şase luni. În fiecare zi, America trepida sub zodia marilor succese şi se lăsa, în fiecare seară, mîngîiată de acordurile jazzy ale saxofonului fermecătorului preşedinte Bill Clinton. Ce vremuri!

Aşadar, The Economist defineşte un membru al clasei mijlocii globale ca fiind acel individ care, după ce plăteşte cele necesare supravieţuirii, mai rămîne cu o treime din venituri pentru a decide, în funcţie de aspiraţie, inspiraţie şi nevoi, fie să plece într-un concediu, fie să plătească o şcoală mai bună pentru copii, fie să îşi facă o asigurare medicală la un sistem mai performant.

Printr-o stranie coincidenţă, reluarea ciclică a dezbaterilor despre „Revoluţia română“, odată cu apropierea zilei de 22 decembrie, s-a suprapus, anul acesta, cu funeraliile lui Václav Havel. Am avut, aşadar, în faţă, două modele de revoluţii ale acelui istoric 1989. Sau, dacă vreţi, două modele ale schimbării.

Pentru mine, 2011 a fost un an amestecat, fără mult sens, absurd în multe privinţe. Realizările anului s-au petrecut în lumea cărţilor. Anul acesta a apărut convorbirea în volum pe care am purtat-o cu marea soprană şi profesoară Virginia Zeani: Canta che ti passa – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Galaxia Gutenberg.

Acum mai bine de trei ani, The Economist titra mare, pe copertă, o veste impresionantă: pentru prima oară în istorie, clasa mijlocie reprezintă mai mult de jumătate din populaţia globului. Nu am rezistat, am citit dosarul care argumenta, pe vreo 20 de pagini, titlul ediţiei.

Ceea ce se întîmplă acum în Rusia ar trebui să ne preocupe mai mult. O dată, pentru că unda de şoc a unui eventual seism politic şi social în Rusia se va resimţi, cu siguranţă, în întreaga Uniune Europeană. O Uniune zguduită deja de propriile crize interne. Şi a doua oară, pentru că unele evoluţii ruseşti pot servi foarte bine drept lecţii şi în România.

„Mîna invizibilă“ produce un fel de fascinaţie respectuoasă pentru mulţi dintre susţinătorii capitalismului şi stîrneşte o nervozitate contestatară celor cu sensibilităţi socialiste. Sensul expresiei este acela că piaţa deţine o misterioasă capacitate regulatoare, care distribuie cît se poate de echilibrat oferta de bunuri şi servicii către cei care au nevoie.

Da, m-am plictisit de tot soiul de cîrcoteli la adresa Uniunii Europene, pe care, de ani de zile (de dinainte de aderare) le tot înşir în articole şi emisiuni. De azi sînt euroentuziast. Nu are nici o legătură cu rezultatul summit-ului care a stabilit ce a stabilit. Nu insist, ştiţi cu toţii ce a fost acolo.

Ce se mai poate face azi în România cu un euro? Sau cu patru lei şi vreo cîţiva bănuţi? Nu prea multe. Poţi cumpăra una sau două pîini de la brutărie, depinde unde e situată, în centru sau mai la periferie. Poţi cumpăra două ziare, ca să te informezi şi de la unii, şi de la alţii, ca românul, imparţial.

Am parcurs cu delicii ultima carte a prietenului Cristian Preda.* Este o excelentă istorie electorală a României, un fel de descriere a destinului naţional din alegeri în alegeri. Admit şi eu că alegerile sînt momente importante în istoria politică a oricărei naţiuni, poate nu atît de importante pe cît pare a crede autorul şi, în orice caz, nu toate alegerile au egală importanţă.

A început să mă irite siguranţa cu care se afirmă că singura soluţie pentru Europa este mai multă europă. Ştiţi ce înseamnă asta: Comisia Europeană va avea mai multe atribuţiuni, va putea controla bugete naţionale, pe scurt, statele membre vor ceda mai multă suveranitate spre Bruxelles.

Pentru că tot s-a discutat atît de mult pe tema aceasta, cu ocazia Zilei Naţionale, voi face şi eu o mărturisire. Ştiţi cînd m-am simţit ultima oară mîndru că sînt român? Acum cîteva luni, cînd proprietarul clădirii din Bruxelles unde se află biroul Adevărul a ţinut să mi-i prezinte pe muncitorii care lucrau la renovare. „Sînt români, fac o treabă excelentă!“

Cînd a murit Ernie Rizzo, faimosul detectiv particular din Chicago, multe taine ale marelui oraş au rămas pecetluite pentru totdeauna. Într-o seară, în rumoarea veselă a unei petreceri cu sute de invitaţi, mi-a povestit o asemenea taină, fără să divulge identitatea celor implicaţi, şi m-a întrebat ce cred.

Scriu repede, căci nu ştiu cît mai ţine bateria laptopului, iar singura priză de 220 de volţi din tren tocmai s-a ars. Trenul este moldovenesc, adică are vagoane de pe vremea sovieticilor. Sînt supărat că nu am nimerit într-unul dintr-acelea care au perdeluţe cu flori brodate. Ale noastre sînt de tip modern, fără model.

Eu cred că marea problemă a Europei nu este criza economico-financiară în sine, ci propriul vis care o mistuie. Există două feluri în care un vis poate sugruma o viaţă. Primul e cel donquijotesc – nimeni nu crede în visul lui, dar cel care visează îşi pierde minţile visînd, visînd, visînd... Al doilea e chiar cazul Europei de azi.

… cu un răspuns. Astfel am simţit cînd, acum cîteva săptămîni, am primit la redacţie, la TVR, o scrisoare de la un cititor al Dilemei vechi. Faptul în sine m-a impresionat. În primul rînd, cine mai pune mîna pe o foaie de hîrtie şi un pix pentru a reacţiona la un articol, emisiune etc.? Ajung forumiştii de serviciu de pe site-uri.

Este criza actuală una exclusiv „de stînga“, generată de cheltuielile nejustificate ale statelor şi sarabanda împrumuturilor publice? Este ea exclusiv „de dreapta“, cu rădăcini numai în lăcomia bancherilor şi a traderilor? Purtătorii de cuvînt ai ideologiilor dominante nu contenesc să arunce pisica moartă în grădina vecinului.

Pe vremea aceea, citeam ziarul în fiecare dimineaţă. Nu mică mi-a fost tulburarea cînd, într-o zi de iarnă grea, cu străzile pline de omăt şi cerul lăptos coborît pînă aproape de creştetele noastre, am citit un articol, scris de excelentul eseist P.Z., autor pe care îl admir şi astăzi.

Dacă eşti român şi te găseşti prin Priştina, în mod sigur vei fi întrebat de ce guvernul de la Bucureşti nu recunoaşte independenţa Republicii Kosovo. Trecînd prin asemenea provocare, am fost nevoit să improvizez, să dau răspunsuri cît mai credibile, pentru a motiva încăpăţînarea antipatică a României de a nu recunoaşte de jure proaspăta entitate statală.

„Ne menţinem obiectivul aderării la zona euro în 2015“, a afirmat, răspicat, preşedintele Băsescu, săptămîna trecută, în faţa cancelarului Angela Merkel. Ideea a fost reluată apoi de preşedinte în discursul pe care l-a ţinut în cadrul conferinţei „Germania şi România – parteneri în Europa“, de la sediul Deutsche Bank, în faţa unei asistenţe selecte.

L-am revăzut ieri-dimineaţă după zece ani sau, poate, mai mulţi. Ultima oară, îmi amintesc bine, ne regăsiserăm într-o mansardă înghesuită şi primăvăratică, cu ferestre care dădeau spre cer, a căror deschidere era obstrucţionată de un arbore luxuriant care încerca să intre în odaie, cu pereţi pe care un creion indecent scrisese versuri avangardiste şi culori de mult estompate.

Dacă provincia se numeşte Kosovo înseamnă că toţi locuitorii ei, indiferent de etnie, ar trebui să se numească „kosovari“. În opinia mea, cuvîntul este o pură invenţie de uz mediatic. „Kosovarii“ – de care am auzit la CNN acum cîţiva ani – nu există. Există albanezi (majoritari) şi sîrbi (minoritari) în Kosovo.

Să lăsăm puţin cifrele. Sau, mai bine zis, să privim dincolo de ele. Criza greacă ar putea avea consecinţe politice mai profunde decît credem. Grecia a aderat la Uniunea Europeană în 1981, la doar şapte ani de la instaurarea democraţiei, după dictatura coloneilor. Şi iat-o, la 30 de ani de la aderare, cu finanţele vraişte.

Au trecut suficiente zile de la discursul Regelui Mihai I în Parlament, la 25 octombrie. Am avut, aşadar, răgazul să citesc mai toate reacţiile, comentariile şi opiniile. Aşa cum mă aşteptam, am găsit tot ce se putea găsi: de la „istoric“, „memorabil“, pînă la „nimic deosebit“, „moft“, „irelevant“, „degeaba“.

„Limbile creează punţi între oameni.“ Aşa scrie pe afişul semnat de Comisia Europeană, prin Direcţia sa generală de specialitate (cum care? – cea de traduceri). Prin aprilie, în fiecare an, se serbează şi Ziua Europeană a Limbilor, ocazie cu care, probabil, punţile se creează mai uşor.

Niciodată nu au rămas atîtea întrebări fără răspuns după o întrunire a liderilor europeni în care, ca de obicei, aceştia au lansat public semnalul că „s-au înţeles“ şi au luat „decizii cruciale“. Bunăoară, statele membre din Est, aflate în afara zonei euro, au primit garanţii că recapitalizarea băncilor nu se va face pe seama economiilor lor.

După ştiinţa politică, simplificînd, cu toate neajunsurile pe care le aduce simplificarea, populismul este acea viziune care susţine apelul continuu la popor pentru luarea oricăror decizii. Politicienii care cred că ţara se conduce în fiecare moment după cum vrea poporul  sînt numiţi, în genere, populişti.

La fiecare ceremonie anuală, momentul decernării Oscarului special „pentru întreaga activitate“ mă intrigă, mă emoţionează sau mă întristează. De cele mai multe ori, trofeul se decernează unei personalităţi arhicunoscute. Respectivul este emoţionat sau mimează perfect emoţia, aşa că mă emoţionez şi eu, din fotoliu, de acasă.