PE CE LUME TRĂIM

Două declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, lansate în preajma summit-ului european de duminică, au generat numeroase dezbateri la acest început de săptămînă. Prima, înainte de urcarea în avionul de Bruxelles. A doua, după runda de duminică a discuţiilor dintre liderii europeni.

În 2011, în plină şi atotcuprinzătoare criză, merită să ne amintim de Ronald Reagan. Fie şi pentru că în acest an se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui preşedinte republican, dar mai ales pentru că sistemul capitalist în care Reagan a crezut fără rest pare a se afla într-un moment dificil.

Am cunoscut destui pînă acum. Bancheri, politicieni, taximetrişti, jurnalişti, dansatoare de bar, ingineri, întreprinzători, miliardari (în dolari), gestionari de magazin sătesc, funcţionari de Bruxelles. Le mulţumesc Teodorei şi lui Mihai Stescu pentru că mi-au oferit ocazia să cunosc şi alţii.

Cred că nu va apune niciodată fascinaţia pe care o am, constantă şi caldă de atîţia ani, pentru Jay Gatsby. La fel şi solidaritatea adîncă pe care o simt de cîte ori îmi aduc aminte de iubirea lui cu Daisy, femeia care nu înţelege nimic, refuzînd să înţeleagă ceva cu încăpăţînarea aceea intratabilă de care sînt capabili cei mai vulnerabili dintre noi.

Era prin ’92 şi mă aflam în cursa Tarom de la Bangkok, în drum spre casă. Avionul – plin. Nu era nici un loc liber. Pînă şi culoarele erau ocupate. Cu multe cutii de carton pline de orhidee. În marea lor majoritate, pasagerii erau componenţii delegaţiei româneşti de la Reuniunea anuală a FMI şi Băncii Mondiale. În anul acela, conferinţa se ţinuse în Thailanda.

În mod normal, România şi Polonia ar trebui să fie ţări cît se poate de asemănătoare. Şi nu numai pentru că le leagă o prietenie întreţinută prin gesturi frumoase, mai vechi sau mai noi. România şi Polonia sînt cele mai mari ţări din flancul estic al NATO şi al Uniunii Europene. Interesul lor comun este legat de o Uniune Europeană puternică, în care instituţiile comunitare să predomine în faţa deciziilor unilaterale ale statelor „mari“.

La Alba Iulia, printre dilematici şi nu numai, l-am ascultat pe Alexandru Tomescu cîntînd în Catedrala Catolică, vreme de o oră, cîteva capricii de Paganini. Nu ştiu dacă talentul său formidabil, vioara lui faimoasă sau atmosfera de acolo m-au făcut să pot primi aceste capricii cu totul altfel decît mă aşteptam.

Avem de toate aici, la noi în oraş. Avem meşteri în brînzeturi şi vinuri fine. Avem cîntăreţi talentaţi. Avem tot felul de specialişti: mecanici, instalatori, zugravi. Salariile sînt bunicele, preţurile sînt cam mari, concediile sînt lungi şi bine plătite. Părea că vom trăi fericiţi. Pînă într-o zi…

O ştire „de senzaţie“ făcea ocolul presei româneşti la sfîrşitul săptămînii trecute: „Comisia Europeană se gîndeşte să interzică sistemul all-inclusive din hoteluri, din cauza faptului că acesta implică aruncarea unei cantităţi prea mari de mîncare, ceea ce contravine intenţiei Uniunii Europene de a limita cît mai mult irosirea alimentelor.

Discuţiile despre străini sînt, de cele mai multe ori, fascinante. Motive de toate felurile ne cenzurează cînd e vorba să ne spunem părerea despre o rudă sau despre un prieten – cînd cunoaştem bine pe cineva, un fel de respect pentru complexitatea naturii umane ne face să fim circumspecţi, să nu ne angajăm categoric, să lăsăm loc de întors.

…şi nouă toate. Aşa îmi venea să zic de cîte ori auzeam dezbateri (relativ anemice) pe tema înfiinţării noului/vechiului Minister al Afacerilor Europene. Instituţia este dorită şi detestată, simultan, în cercurile administrative româneşti. (Re)înfiinţarea sa a stîrnit puţine valuri.

Dacă aceia care militează pentru „Europa naţiunilor“ şi pentru sistemul interguvernamental, împotriva Europei integrate, îşi vor vedea visul cu ochii, atunci ziua de 22 septembrie 2011 va fi trecută cu litere de aur în istoria pe care sigur ei o vor (re)scrie cîndva.

De mulţi ani se tot spune că potenţialul negativ al conflictului israeliano-palestinian este nelimitat. Caz tipic de melting conflict, confruntarea de decenii dintre evrei şi arabii-palestinieni reverberează în multe alte paliere şi influenţează, printr-un efect în lanţ ce pare de neoprit, foarte multe teme de pe agenda îngrijorărilor mondiale.

Eu nu am fost membru PCR datorită/din cauza lui Petre Roman. El mi-a dat un 5 la laboratorul de Fluide, asta mi-a stricat media şi nu m-au mai primit. Omul nu a avut nici o vină, chiulisem tot semestrul, din binecuvîntate pricini, adică eram în brigada artistică a facultăţii. În plus, jucam şi bridge cam opt ore pe zi.

Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme.

Acum trei ani, pe 25 septembrie 2008, cînd criza financiară lovea din plin economia mondială, preşedintele Sarkozy a ţinut la Toulon un discurs memorabil. Acela a fost, cred, cel mai bun discurs al unui lider politic major despre criza economică actuală.

„Daca aş fi Guvernul Boc, uite ce-aş face…“, îşi începe amicul meu expozeul, zîmbind uşor. Ştie că tot românul se pricepe la fotbal şi agricultură, astfel încît, beneficiind de suficientă autoironie, îşi continuă ideea. „Aş orienta toată agricultura românească spre producţie din asta bio-eco-tradi.

Ca să fiu mai bine înţeles, aş începe cu o mărturisire. Am trăit primii 20 de ani din viaţă sub comunism. Am apucat, deci, să văd şi să înţeleg ceva din lumea care mă înconjura. Anturajul familiei mele era format din oameni simpli, obişnuiţi, fără biografii trepidante, fără trecut tumultuos şi, aveam să înţeleg mai tîrziu, fără mare viitor. Oameni ca mai toţi cei de atunci.

Prin iunie, pe cînd ne gîndeam ce să mai adăugăm în grila TVR-ului, Andi Lăzescu (PDG-ul nostru) zice să pornim o serie de dezbateri de nivel intelectual cît mai înalt posibil şi îmi dă şi sursa de inspiraţie: runda Doha, o producţie BBC. Intru vitejeşte pe iutub, dau o căutare simplă şi încep să privesc emisiunea. Decorul – banal: o sală de conferinţe, cu prezidiu şi public.

Valonia, partea de sud, francofonă, a Belgiei, se aseamănă, în anumite aspecte, cu unele regiuni din România. Colinele împădurite ale Ardenilor amintesc de unduirile dealurilor şi văilor transilvane ori de domoalele obcine bucovinene. Arhitectura industrială învechită, clădirile părăsite ale fabricilor, cu pereţii de cărămidă înnegrită şi cu geamurile sparte, îţi dau un gust de „acasă“.

O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie.

Dacă este excesiv de machiată la orice oră din zi, dacă poartă tocuri excesiv de înalte din zori şi pînă în noapte, dacă se îmbracă excesiv de plină de sclipici şi cu denumirea brandului scrisă excesiv de mare, cu litere uriaşe, la vedere, dacă are o coafură tip „cununie-n Otopeni“ (...) înseamnă că este tînăra rusoaică din generaţia Putin-Medvedev, aflată în concediu.

Toată lumea vorbeşte că Europa scîrţîie din toate încheieturile, sub apăsarea crizei. Casele de pariuri sînt deja deschise. Cine va pleca primul din zona euro? Grecia şi Portugalia, Spania, Italia? Sau, poate, însăşi Germania îşi va lua jucăriile şi va pleca? Cine va coborî primul barierele la frontiere şi va ieşi de facto din sistemul Schengen, decretînd că libera circulaţie în Europa a trecut deja în stadiul de vis romantic?

Capitalismul, spun unii, a murit. De cînd faimoasa formulă nietzscheeană referitoare la moartea lui Dumnezeu a devenit slogan pop, autori de toată mîna se întrec să anunţe că ceva ce pare imortal a murit. Eu însumi cad în acest mic păcat uneori. Socialiştii se bucură să tot spună asta pentru că, victime ale gîndirii binare fiind, ei cred că moartea capitalismului înseamnă, natural, victoria socialismului.

Anii trecuţi, în vacanţă, am trăit un intens stres cotidian. Beam mojito. Numitul cocteil presupune şi prezenţa frunzelor de mentă. Ceea ce creează un mare inconvenient: se înfundă paiul! Stres mare, la hotelul meu preferat. Să cer altul, ridicînd agale o mînă în direcţia celui mai apropiat chelner sau să mă ridic, să parcurg cei maximum zece metri pînă la cel mai apropiat bar?

Ce l-o fi apucat pe preşedintele Traian Băsescu să se declare, atît de tranşant, adeptul Statelor Unite ale Europei? Preşedintele tocmai a deviat de la „axa londoneză“, pe care el însuşi a trasat-o încă de la începutul mandatului. Ba chiar s-a îndepărtat de abordările neoliberale şi conservatoare ale unora dintre intelectualii apropiaţi lui.

Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon OK. Harnic fiind, s-a preocupat de creşterea suprafeţelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relaţii bune cu alţi regi şi regişori din jur.

Intersecţia de pe Calea Călăraşilor, vizavi de biserica Sfîntul Mina. Feriţi-vă să treceţi pe acolo în cursul serii. Nu ştiu din ce motiv, dar după ora şase, cîinii o iau razna. Sînt exact şapte bucăţi. Sînt solizi, bine hrăniţi (domnul Mari de la măcelărie este un mare iubitor de cîini) şi agresivi. Atacă relativ la întîmplare, cam din doi în doi, pietonii de pe Călăraşilor.

Croaţia a fost prima ţară pe care am vizitat-o pe cont propriu, ca simplu turist, şi nu ca ziarist. Se întîmpla în 1999, la vreo patru luni după încetarea ultimului război din Balcani. Îmi aduc minte că, după ce am trecut o frontieră ungaro-croată pustie, păzită de un poliţist croat gras, plictisit şi lovit în cap de căldură, ne-am trezit, după vreo cîţiva kilometri, în faţa unui filtru desprins parcă din filmele de război

Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sînt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori cînd am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă

Începusem să enumăr care sînt grupurile de opozanţi de bună-credinţă ai Organismelor Modificate Genetic (OMG). Şi ziceam că un OMG este ceva aparţinînd regnului vegetal care a trecut printr-un laborator sofisticat şi căruia i s-a modificat discret o secvenţă din codul genetic, astfel încît să fie mai rezistent la secetă, insecte, buruieni. Să fie, carevasăzică, mai productiv.

România a fost inclusă de Comisia Europeană printre cele şase ţări care vor putea primi în condiţii mult mai uşoare banii din proiectele finanţate prin politica de coeziune. Cei dispuşi să vadă în aceasta o mare victorie trebuie să revină repede cu picioarele pe pămînt. Avem o şansă, dar mai e mult pînă departe.

Se ia o tulpină de soia (un exemplu luat nu tocmai la întîmplare), se citeşte codul său genetic, se modifică o anumită secvenţă, iar planta nou obţinută (tot soia) este mai rezistentă la insecte, buruieni sau secetă. Se poate obţine o asemenea modificare prin selecţie îndelungată, preţ de mai multe zeci de generaţii de plante încrucişate controlat. Ar dura foarte mult şi ar costa enorm.

Din 22 iulie încoace, citesc cu infinită tristeţe despre tragedia norvegiană. Parcurg presa din lumea întreagă, haotic şi fără oprire, pentru că mă interesează ce cred, despre acest atac brutal, şi australienii, şi sud-africanii, şi americanii, şi indienii, şi japonezii, şi ruşii, şi britanicii, şi turcii. După ce situaţia de fapt s-a lămurit, comentariile au devenit monotone.

Colega are curiozităţi simple. Îmi este colegă în sensul invocat des de Mircea Badea: arată bine, este tinerică şi habar nu am cu ce se ocupă. Mă aştept să o văd prin reviste glossy. Mă întreabă direct dacă nu cumva organismele modificate genetic îi pot declanşa celulita. O liniştesc cu vorbe simple, calde, colegiale.

Un vînticel plăcut, răcoros începe să adie prin cabinetele guvernanţilor de la Bucureşti. Se pare că ieşim din recesiune! Potrivit previziunilor Comisiei Europene, PIB-ul României ar urma să crească cu 1,5% în acest an şi cu 3,7% în anul viitor. Premierul Boc anunţă deja creşteri de pensii şi de salarii. În judeţe, oraşe şi comune, prind să li se umfle nările.

Dacă nu ştii să rîzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de rîs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, rîsul e terapia supremă. Te ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general, sînt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te sminteşti.

Ani de zile am tocat argumentele, le-am întors pe toate feţele, am înşirat avantajele, am încasat contraargumente, am polemizat amical, am avut pretext de conversaţie la pomeni, botezuri, onomastici. I-am bătut la cap cu încăpăţînare: asocierea îmi părea cea mai logică soluţie, cea mai eficientă, cea mai profitabilă

Scandalul din jurul publicaţiei News of the World poate deschide o dezbatere asupra libertăţilor individuale în era electronică. Ieftinirea tehnologiilor de supraveghere şi spargerea monopolului statului în folosirea acestora, departe de a contribui la întărirea democraţiei şi la creşterea transparenţei, ridică probleme suplimentare legate de apărarea libertăţilor publice.

Hotărît lucru, trăiesc o vîrstă dificilă. Citesc în ziare statistici clare şi implacabile precum o sentinţă definitivă şi irevocabilă: bărbaţii de 35-45 de ani sînt cele mai triste creaturi. Sondaje şi studii au dus la concluzia că bărbatul de vîrsta mea atinge nivelul de tristeţe maxim pe care îl are de atins în viaţă, iar sentimentul neîmplinirii este şi el la cea mai înaltă cotă.

Eu am absolvit Politehnica. Tecemeul, pentru a fi mai exact. La stat, pentru că, înainte de ’89, nu existau „particularele“. Pe vremea aia, actualii ctitori de universităţi private activau în Partid, nu îşi materializaseră încă fascinaţia (bine ascunsă pe atunci) pentru capitalism. Revin. Am terminat tecemeul cu doar trei lucruri învăţate.

Ghidurile şi pliantele turistice din Bruxelles îi îndeamnă pe vizitatorii capitalei europene să nu rateze o vizită la Waterloo, suburbia şic din sudul oraşului, cu celebrul cîmp de bătălie. În mod cu totul nedrept faţă de adevărul istoric, personajul principal în discursul publicitar nu este Ducele de Wellington, învingătorul din iunie 1815.

Există o scurtă proză a lui Borges care, pentru mine, rezolvă definitiv problema patriei şi, prin extensie, marea problemă derivată, cea a patriotismului. Se numeşte „Istoria războinicului şi a prizonierei“ şi poate fi găsită într-unul dintre volumele de maturitate ale lui Borges, numit Aleph.

Aşadar, pentru prima oară în viaţă (recunosc), mergeam pe Autostrada Soarelui, cunoscută şi sub numele conspirativ de A2. Şoseaua în sine arată bine, dar nu despre asta e vorba în articol, transporturile rutiere române fiind subiect abisal, complex şi imposibil de tratat în mai puţin de cîteva sute de pagini.

În  ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect.

Există în Belgia şi lucruri care se pot realiza mai greu decît guvernul naţional. Să-ţi înscrii copilul la o şcoală, de exemplu. Listele de aşteptare sînt enorme, locurile se ocupă cu un an sau chiar doi înainte (pentru un loc la o creşă publică, părinţii au grijă să înscrie copilul încă din luna a treia de... sarcină a mamei).