Cazul Antena 3

Într-un text referitor la un incident care avea oarecum legătură cu libertatea de expresie, George Orwell zice aşa: „Libertăţile relative de care ne bucurăm depind de opinia publică. Legea nu este o protecţie a lor. Guvernele fac legi, dar aplicarea lor, felul în care poliţia se comportă depind de temperamentul general al ţării. Dacă un mare număr de oameni sînt interesaţi de libertatea cuvîntului, atunci va exista libertatea cuvîntului, chiar dacă legea ar interzice-o; dacă opinia publică e indolentă, minorităţile care nu convin vor fi persecutate, chiar dacă legile le protejează. Declinul dorinţei de libertăţi individuale nu a fost atît de dramatic pe cît aş fi prezis acum şase ani, cînd războiul începea... totuşi, s-a petrecut un declin. Ideea că anumite opinii nu pot fi lăsate să fie auzite din motive de siguranţă devine din ce în ce mai puternică. Este alimentată de intelectuali confuzi, care nu fac diferenţa dintre opoziţie democratică şi rebeliune deschisă şi se reflectă în crescînda noastră indiferenţă faţă de tirania şi nedreptatea de dincolo de graniţele noastre. Şi chiar cei care se declară a fi în favoarea libertăţii opiniilor, în general, o lasă mai moale cînd chiar adversarii lor sînt urmăriţi judiciar.“ Orwell a scris aceste rînduri în anul 1945. Este anul în care a publicat Ferma animalelor.

Am dat peste acest fragment – una dintre cele mai profunde observaţii referitoare la libertăţile noastre, în general, şi la libertatea de exprimare/libertatea presei, în special – gîndindu-mă ce aş scrie despre decizia recentă a procurorilor DNA de a începe urmărirea penală împotriva postului de televiziune Antena 3, într-un dosar de şantaj. Aş fi început prin a spune de ce nu e bine şi nu e corect să ne pronunţăm asupra unui dosar de urmărire penală, atîta timp cît acesta nu a ajuns în faţa judecătorilor şi, în consecinţă, nu este public. Nu e bine pentru că nu ştii exact ce probe acuzatoare sînt în dosar. Probele în apărare le poţi afla uşor pentru că învinuiţii obişnuiesc să spună public cum se apără. Procurorii, însă, nu au voie să meargă la televizor şi să vorbească despre dosar. Ceea ce au ei împotriva inculpatului aflăm abia cînd îl trimit în judecată. Dar, pînă atunci, opinia publică este deja montată de declaraţiile unilaterale ale acestuia. Au fost destule cazuri (cele ale lui Adrian Năstase şi Gigi Becali fiind celebre) cînd am descoperit în dosar probe clare împotriva celor condamnaţi, pe care, firesc, aceştia le nesocoteau cu totul cînd îşi prezentau cazurile la televiziuni, în faza de urmărie penală. Aşa şi aici: am tot auzit lamentările isterice ale Antenei 3, dar nu ştim ce e în dosar. Sau mai exact, ştim doar ce ne spune Antena 3, că e în dosar şi, cu scuzele de rigoare, permiteţi-mi să nu cred. Nu doar pentru că ei sînt în cauză, ci pentru că nu cred de principiu în Antena 3. Experienţele mele cu ei – ca telespectator, ca invitat în studiourile lor sau ca obiect al dezbaterilor postului – converg fără rest spre această singură concluzie: neîncredere totală.

Aş fi vrut, de asemenea, să spun tranşant părerea mea despre acest post de televiziune. Am cea mai proastă părere despre ce face Antena 3 de mulţi ani. Ştiu bine că cei de acolo mint agresiv, manipulează fără scrupule şi cultivă un limbaj violent, ştiind că violenţa sporeşte ura şi că opoziţia din ură este mult mai eficientă, nesocotind, însă, imensul rău pe care ura deşănţată şi anume cultivată îl produce ţesutului social al cetăţii. După părerea mea, cei de la Antena 3 sînt cei mai respingători cultivatori de ură din peisajul nostru mediatic. Nu mai fac de mulţi ani jurnalism, fac propagandă, sînt braţul armat al unui bătrîn şi nociv securist. Şi, mai e ceva: eu, unul, pe cei mai mulţi dintre ei, îi cred capabili de şantaj. Cît despre Dan Vociulescu însuşi, nu am nici un dubiu – are toate datele şantajistului dur. În paranteză fie spus, în toată părerea asta a mea despre Antena 3 mă surprinde cît sînt de sigur pe anumite sentimente şi păreri ale mele. Eu, care fac din îndoială, dilemă şi nuanţă aproape o religie. În cazul acesta nu cunosc dubiul. Ciudat, nu?

În fine, aş fi vrut să explic de ce urmărirea penală împotriva unei persoane juridice şi chiar condamnarea ei nu înseamnă neapărat suprimarea ei. O incursiune în cîteva dispoziţii de drept penal (substanţial şi procedural, deopotrivă) ar fi suficientă ca să demontăm tot circul dezgustător al anteniştilor care se simt persecutaţi şi devin, vai!, eroii libertăţii, într-o lume a terorii. O lume în care – să ne amintim totuşi – alegerile din 2012 au dat exact rezultatul pe care ei îl voiau şi au adus la putere pe prietenii lor. Faptul că premierul îi felicită şi le transmite că îi consideră mari jurnalişti nu ştiu cum anume poate fi legat de ideea persecuţiei politice. Dar, în fine, în România chiar poţi spune orice. Da, orice, şi de aici aş fi vrut să încep încheierea textului meu despre această poveste.

Răspunderea penală e personală. Cine o face o încasează. Dar, chiar şi aşa, dincolo de ceea ce îmi place mie sau nu, dincolo de ceea ce mi se pare mie sau nu, există un principiu fundamental care trebuie respectat. Oricît de jos au ajuns cei de la Antena 3, ei au dreptul să facă ceea ce fac. Nu au dreptate şi nu au, în cîmpul onestităţii, nici un temei. Dar au dreptul. Şi, dacă statul, cumva, le suprimă acest drept, voi fi primul care va denunţa acest fapt. Nu voi putea fi niciodată solidar cu ei, cînd ştiu cîte mizerii au făcut şi fac, dar voi fi mereu apărătorul principiului care le dă dreptul să fie cum sînt. Dacă Antena 3 dispare urmare a unui ucaz ar fi scandalos. Eu sper să dispară ca urmare a dumiririi telespectatorilor. Aşa cum lumea se înghesuia la tarabe să cumpere România Mare în anii ’90, şi acum, iată, nimeni nu o mai cumpără şi e pe cale de dispariţie (de nu cumva o fi şi dispărut), am credinţa că peste zece ani nimeni nu se va mai uita la acest post. Dar asta pentru că românii vor ajunge să îi respingă pe cei care le manipulează durerile şi spaimele. Dispariţia sau obstrucţia exprimării publice a Antenei 3 decisă de stat, însă, ar fi de neacceptat. Ştiu că mulţi dintre cei care simt cît de toxic e acest post de televiziune s-ar bucura dacă vreun judecător, în numele legii, l-ar închide. Dar îi rog pe toţi aceştia să se mai gîndească o dată: e posibil ca odată cu Antena 3 să pierdem ceva infinit mai important. Nu e corect să vindecăm un puroi amputînd membrul întreg. Dacă preţul ca să dispară Antena 3 este un atentat, cît de mic, la libertatea presei, oricît de mult detest Antena, preţul nu merită plătit. Cred, încă, în maturitatea magistraţilor noştri – vor aplica legea fără să dea apă la moară eremiadelor tîmpite pe care le tot proslăveşte postul zilele astea.

Cam asta voiam să scriu, pînă cînd mi-a căzut în mînă textul lui Orwell, pomenit mai sus. Acum, nu ştiu dacă să mă răzgîndesc sau nu. Dacă să scriu textul despre cazul Antenei 3 aşa cum aş fi vrut, sau să-l scriu altfel?