Goană după celebritate sau sport sîngeros?

Sînt multe teorii despre motivele asasinării regelui macedonean Filip al II-lea, în 336 î.Cr. Se zice că asasinul, Pausanias din Orestis, unul dintre bodyguarzii regelui, ar fi fost împins la crimă de un mai vechi amor neconsolat, transformat, printr-o sulfuroasă alchimie sufletească, într-o insuportabilă injustiţie pentru care regele era vinovat şi trebuia să plătească. Alţii spun că regina însăşi l-ar fi convins pe criminal să acţioneze. Mai sînt şi dintre cei care spun că nici fiul regelui, gloriosul Alexandru Macedon de mai tîrziu, nu e chiar străin de pregătirea asasinatului. Apoi, mai e un amănunt şi el generator de speculaţii destul de convingătoare pentru unii istorici: în vîltoarea asasinatului, încercînd să fugă, Pausanias a fost prins de alte gărzi ale lui Filip al II-lea şi acestea, fără să aştepte procesul, l-au ucis pe loc. Se zice că şi această grăbită execuţie a criminalului nu e chiar inocentă – gărzile care l-au ucis au vrut, de fapt, să-i închidă gura pentru că ceea ce se împlinise fusese un complot mai amplu şi mai complicat. De altfel, soldatul care şi-a aruncat lancea în pieptul lui Pausanias a fost, la rîndul său, rapid ucis. În fine, istoriografia e pe cît de imprecisă, pe atît de savuroasă cu privire la această crimă.

Dintre toate explicaţiile asasinatului, nu ştiu de ce, mie îmi vine să o cred pe cea mai puţin plauzibilă. Într-o carte mult mai tîrzie şi bazată cu totul pe zvonuri, Valerius Maximus povesteşte că la mijloc a fost dorinţa de celebritate a lui Pausanias. Vanitatea, deci. Cel mai teribil dintre păcate! Val Max zice că Pausanias l-ar fi întrebat pe Hermocles din Cyzicus, autor liric de mare succes al timpului, ce ar putea face ca să devină şi el celebru. Hermocles i-ar fi răspuns că, dacă ar ucide un om ilustru, gloria acestuia s-ar extinde cumva şi asupra sa. Ar deveni, aşadar, celebru. Să nu uităm că povestea se petrecea într-o epocă în care poeţii erau suspectaţi că sînt purtătorii de cuvînt ai zeilor, un fel de oracole umblătoare, un fel de mediumuri care intrau într-o transă specifică şi grăiau, după aceea, un dicteu transcendent, iar cineva ca Hermocles avea aura asta, din moment ce genul de poeme în care excela era tocmai acela al odelor şi mulţumirilor recitate ori cîntate de coruri către zei (vechile paeane). Aşadar, Pausanias s-a hotărît repede şi asupra victimei (nu cunoştea un om mai ilustru decît însuşi regele pe care îl servea) şi asupra momentului (nunta fiicei regelui cu regele Epirului). Astfel, e neîndoielnic faptul că Pausanias şi-a atins, prin crimă, scopul. Nu am nici un dubiu că, dacă nu-l ucidea pe tatăl marelui Alexandru, nimeni n-ar mai ştiut astăzi de existenţa lui. Indiferent dacă urmăreşte asta ori nu, anonimul care ucide o mare personalitate devine celebru. Cine în afara unui istoric cu totul dedicat Romei antice ar mai şti astăzi despre Marcus Junius Brutus, dacă acesta nu l-ar fi ucis pe cel mai măreţ deţinător de imperium din istoria Romei? Într-un fel, acelaşi lucru se întîmplă şi în timpul nostru. Cine ar fi ştiut cine sînt Lee Harvey Oswald sau Mark Chapman dacă nu ar fi tras în J.F. Kennedy sau în John Lennon?

Nu ştiu, cum spun, dacă povestea lui Valerius Maximus despre uciderea lui Filip al II-lea este adevărată. Dar ştiu sigur că e mult adevăr în ea. Şi astăzi există ideea că un om politic devine glorios dacă reuşeşte să învingă („să ucidă“, metaforic vorbind) un alt om politic deja consacrat, acoperit de o anumită glorie. Credinţa aceasta, că prin victoria definitivă (fie ea şi crimă) se transferă asupra victoriosului (fie el chiar criminal) ceva din gloria, puterea ori însuşirile celui doborît este veche de cînd lumea. În fond, intrăm în competiţie cu cineva (că e vorba despre sport, concurenţă economică, proces electoral sau război, tot cam aia e) ca să luăm ceva, ca să obţinem ceva ce nu aveam înainte. La Shakespeare vedem cel mai bine că mobilul oricărui regicid este preluarea coroanei – răzbunarea (aşadar motivele emoţionale) este, totuşi, un impuls secundar, care nu face decît să ridice temperatura dorinţei. Dorinţa oricui începe lupta împotriva regelui, însă, este aceea de a conduce regatul, de a fi rege. Simbolurile puterii, cele care, într-o lume puternic simbolică, semnifică puterea însăşi, sînt rîvnite. Uneori, regina însăşi e dorită de atentator, în măsura în care ea este un simbol al puterii şi, de aceea, se cere a fi avută. „Uciderea“ politică a regelui nu se rezumă, adesea, la preluarea simbolurilor, ci se preia întregul pachet al regalităţii. Celebritatea, despre care am vorbit deja, e la loc de cinste în acest pachet. Ea este cel mai uşor de preluat, pentru că se transferă indiferent de succesul sau eşecul tentativei de „ucidere“. Cînd ridici mîna asupra unui rege, devii celebru imediat, chiar dacă el e mai puternic şi te doboară imediat. N-ai reuşit să preiei tronul, dar ai reuşit să preiei celebritatea.

Totul, cred, vine de foarte demult. Antropologii sînt, astăzi, unanimi în a accepta că unul dintre resorturile cele mai puternice ale practicilor antropofage, la primitivi, este credinţa că cel care mănîncă pe cineva dobîndeşte, astfel, trăsăturile celui mîncat. În spaţiul creştin, o lectură în cheie antropologică a episodului euharistic – epicentrul liturghiei creştine – ar admite cam aceeaşi concluzie. Să mîncăm, acesta este trupul Lui care se frînge pentru noi! Ceva din gîndirea asta primitivă o mai fi rămas în noi, indiferent de cît de mult am evoluat, indiferent de cît sîntem de „recenţi“, cum ar spune H.-R. Patapievici.

Dar, chiar dacă putem înţelege de ce şi de unde vine dorinţa anonimului ambiţios de a-l „ucide“ pe rege, ceea ce ne oripilează, totuşi, este cruzimea. În politica de azi, cruzimea primitivă a devenit cinism rece. Vrînd, parcă, să dovedească naivitatea italianului care credea că elitele politice aflate la putere sînt, necesarmente, conservatoare şi se comportă ca leii, iar elitele politice care se formează, aşteptînd să răstoarne leii, sînt progresiste şi se comportă ca vulpile, realitatea politicii româneşti oferă, ostentativ aproape, tinere elite cu apucături de hiene, rechini sau şerpi. Ei sînt gata să ucidă şi să-i ingereze pe actualii dinozauri ai puterii, care, la rîndul lor, în tinereţe, tot hiene, rechini şi şerpi au fost.

Astfel că, pur şi simplu, nu îmi dau seama dacă lupta politică este o căutare a gloriei, a notorietăţii, a celebrităţii şi, prin acestea, a puterii, sau este un fel de sport extrem, sîngeros, în care scopul profund este să-i faci pe ceilalţi să se teamă de tine şi, pe asta, să-ţi construieşti puterea.