Impresii de cînd am fost dat afară

Imediat după ce au decis să mă dea afară, şeful a încercat să consoleze adunarea şi, totodată, să-i dea un imbold optimist, spunînd că nimeni nu e de neînlocuit. „Deci, nici Georg Terasa nu e de neînlocuit. Am decis să-l dăm afară, nu mă îndoiesc că vom găsi pe altcineva să-i ia locul şi treburile vor merge bine în continuare, poate chiar mai bine decît au mers cu el.“ L-am privit imediat. Era mulţumit de ceea ce zisese, mai ales că toată lumea – inclusiv cei care se opuseseră să fiu dat afară şi chiar votaseră împotriva propunerii şefului – a aplaudat. Aplauzele erau prospete şi voioase – aşa că am înţeles pe loc că eram, deja, trecut pentru un grup de oameni, o organizaţie, din care pînă acum cîteva secunde făcusem parte. Amănuntul că fusesem dat afară era un fapt administrativ. Apluzele lor la cuvintele şefului mi-au arătat că, dincolo de faptul administrativ, omeneşte se despărţiseră de mine chiar în acea clip. Eu rămîneam pe dinafară, iar ei mergeau mai departe fără mine. Acuma, simţeam că încep să mă supăr. Cît de mult se pot dispreţui oamenii pe ei înşişi!

Trebuie să mărturisesc că eliminarea mea, ca atare, nu m-a supărat deloc. De mult timp simţeam că nu mai am ce căuta în grupul care m-a izgonit. Mai mult, într-un fel pe care eu îl crezusem subtil, făcusem tot posibilul ca să fiu dat afară fără, însă, să cer deschis acest lucru. Am reuşit, aşa că nu aveam de ce să fiu nemulţumit cînd o largă majoritate dintre foştii mei colegi a votat excluderea mea, la propunerea şefului. Dimpotrivă, mă simţeam eliberat de o povară pe care nu mai voiam s-o port, de un stres pe care decisesem să-l elimin din viaţa mea – căci apartenenţa la organizaţie devenise, pentru mine, un stres. Şi totuşi – cum spuneam –, ultimele cuvinte ale şefului m-au enervat iar aplauzele care au urmat m-au amărît. Comunitatea căreia îi aparţinusem aproba principiul „nimeni nu e de neînlocuit“. Şeful a vrut doar să-i încurajeze că au făcut bine ce au făcut, aprobînd excluderea mea. Nu crăpa organizaţia din asta. Şi totuşi, să spui unor oameni că fiecare este de înlocuit mi se pare să le arunci în obraz dispreţul cel mai cinic. Să-i vezi că şi aplaudă aşa ceva, că sînt de acord cu faptul că oricare dintre ei este perfect fungibil, a fost, pentru mine, scandalos. Momentul în care aplauzi aşa ceva este un moment crud, în care produci un atentat groaznic la adresa propriei persoane, în care te cufunzi, bucuros, într-o beznă indistinctă – te anulezi complet. Limitele tale se pulverizează nu pentru a-ţi expanda personalitatea, ci pentru a o dilua într-un fel de tot imens („organizaţia“) în care nimeni, nici măcar tu, nu mai ştii cine eşti, nu mai ştii că eşti. Şi eşti bucuros să nu mai ştii cine eşti, să nu mai ştii că eşti.

După şedinţa de excludere, am luat spre casă tramvaiul. Seara cădea peste Capitala mizerabilă, mîngîiată, totuşi, de o primăvară adolescentină şi delicată pe care nu o merita deloc. Priveam oamenii din tramvai, le vedeam capetele bălăngănindu-se sub puterea inerţiei mişcării vagonului: dreapta-stînga între staţii, cînd tramvaiul prindea ceva viteză pe linia de mult nereparată şi înainte-înapoi la frîne sau demaraje. Îi priveam, cu aerul lor plictisit şi resemnat, şi îmi veneau în minte zeci de expresii similare celei folosite de şeful, uzuale altfel, ca un fel de înţelepciuni plebee, în fapt adevărate idei primite de-a gata, bune pentru dicţionarul lui Flaubert. Una dintre ele are, chiar, parfum morbid: cimitirele sînt pline de oameni de neînlocuit. Adică, vezi bine, lumea merge înainte şi după ce oamenii care păreau/erau importanţi au dispărut cu totul. În tramvai, a sunat telefonul din buzunar. Am privit ecranul. Era unul dintre cei care se opuseseră vehement excluderii mele. N-am răspuns. Mi-am zis că, poate, îl voi suna eu înapoi cînd cobor. M-am gîndit, apoi, că această pre-eminenţă a totului faţă de element, a întregului faţă de ingredient, a organizaţiei faţă de individ a luat, în istorie, cînd forme monstruoase, absurde, cînd forme eroice, admirabile. Adevărul e că nu ştii ce să crezi. Totuşi, reacţia mea naturală la vorbele şefului a fost cea pe care v-am descris-o mai sus.

Ajuns acasă, am umplut cada cu apă fierbinte şi m-am cufundat în ea să văd dacă nu cumva deslocuiam un volum mai mic de apă acum, după excludere, decît înainte. Eram, într-adevăr, ceva mai uşor. În cadă fiind, mi-am adus aminte de o carte citită în tinereţe, în care scria că cel mai înalt ideal al omenescului trebuie să fie o societate alcătuită numai din oameni de neînlocuit pentru că organismul uman este compus din organe sau segmente de neînlocuit, în vreme ce doar maşinile au componente care pot fi înlocuite – unele se şi livrează cu piese de rezervă. M-am reconfortat cu această idee, am ieşit din cadă mai curat decît intrasem şi m-am îmbrăcat frumos ca să ies în oraş. Am mers la cină cu un prieten. E chirurg specializat în transplanturi. Nu ştia nimic despre excluderea mea şi despre gîndurile mele din acea zi şi nici eu nu aveam chef să-i povestesc. Aşa că a vorbit mai mult el. Mi-a povestit că performanţele în materie de înlocuire a organelor sînt uimitoare. Inima, ficatul, rinichiul pot fi, deja, înlocuite cu altele. Urmează pancreasul şi plămînul. Protezele sînt, şi ele, în plin progres. La sfîrşit, obosit un pic de vinul bun şi friptura îndestulătoare, mi-a zis: „Gregor, cred că Dumnezeu a dat omului posibilitatea de a fi salvat de moarte tocmai pentru că nimic din organismul lui nu e de neînlocuit. La un moment dat, orice organ se va îmbolnăvi va putea fi înlocuit. E fantastic că Dumnezeu ne dă posibilitatea asta. Trist e că abia acuma, după atîtea secole, ne-am prins.“ Adevărul este că citatul care m-a reconfortat în cadă era dintr-o carte scrisă cu multe secole înainte ca transplantul de organe să pară, măcar, posibil.