„În noaptea de 24 spre 25 noiembrie, Gazeta tipărea ediţia specială care dezvăluia că pompierii au ştiut de clubul Colectiv. În acea noapte, locuinţa mea a fost filată de un bărbat şi o femeie la ora două noaptea.“
În teorie, pare că toţi cunoaştem normele sociale. Codul bunului simţ, sau, mai degrabă al acelui intraductibil "common sense". Ştim cînd trebuie să mulţumim. Ştim cînd trebuie să dăm o mînă de ajutor cuiva care are nevoie. Ştim cînd un salut, un zîmbet şi o vorbă bună pot crea mici miracole. Dar cumva uităm, sîntem mult prea tracasaţi de problemele personale care ne anulează această inteligenţă socială.
Este o mare hibă a mass-media din România pe care nu mi-o explic. Sub comunişti, singurele supape erau ştirile din politica externă. Cînd s-au deschis graniţele, atît fizice, cît şi informatice, apetenţa pentru ştirile externe pare că a dispărut. Nu există mulți specialişti care să vorbească despre contextul internaţional.
Uităm, în focurile revoltei, că opinia publică nu este acelaşi lucru cu discuţiile de pahar cu amicii. Implică responsabilitate. Implică argumente şi gîndire logică. Altfel, dacă clămpănim categoric şi public asupra oricărui subiect al zilei, devenim, la rîndul nostru, acest om-bun-la-toate, instalator-electrician-zugrav.
Am văzut solidaritatea umană în forma ei pură. Nu era o demonstraţie exhibiționistă, era un memento. Iar pesimiştilor care spun că nimic nu se va schimba în ţara asta şi că responsabilii pentru această tragedie, ca şi pentru altele, vor scăpa de justiţie, pot să le spun de pe acum că liniștea acelor cuminţi şi îndureraţi ieşiţi în stradă este, de fapt, liniştea de dinaintea furtunii.
De cele mai multe ori, discursul public din România se referă la problemele din sănătate şi educaţie. Cu politicul şi justiţia ne-am cam lămurit. Toţi o apă şi-un pămînt. Pe de altă parte, doctorii şi educatorii sînt cei cu adevărat vitali pentru starea de sănătate, fizică şi mentală, a unei naţiuni.
N-ai cum să nu înveţi de la toţi aceşti oameni cum stă treaba cu fericirea. Care, deşi pentru unii este "un cuvînt prea mare", pentru alţii este, de fapt, un lucru foarte simplu şi, de fapt, foarte la îndemînă.
Mai demult, mama mea a primit o scrisoare de la o firmă de recuperatori de creanţe. Pe plic nu scria decît Urgent, cu litere îngroşate şi negre. Scrisoarea avea un ton primejdios, cerînd o sumă de bani, destul de mare, fără multe detalii, dar cu un întreg iad de ameninţări.
Dacă "bărbatul de azi" face nazuri, vrea să fie curtat, are pretenţii, bate isteric din picior, în loc să aibă iniţiativă, dacă este nevrotic şi a devenit, pe scurt, o căprioară de care trebuie să te apropii cu grijă, pentru că altfel se sperie, ei bine, toate acestea sînt cauzele femeilor agresive care îl atacă constant, de pretutindeni, ca nişte prădătoare ale masculinităţii sale.
Despre Fundaţia Vodafone România am aflat în urmă cu mai mulţi ani, de la televizor. Era vorba despre un proiect major de renovare a Spitalului de Copii „Marie Curie“ din Bucureşti, care s-a derulat de-a lungul mai multor ani – atunci am aflat, de fapt, şi despre acest concept de responsabilitate socială a companiilor.
2014, an electoral, România, mass-media: raportul anual al FreeEX – proiectul ActiveWatch şi unul dintre cele mai bune instrumente de monitorizare a presei din ţara noastră – a consemnat, (şi) în acest an, derapaje ale libertăţii presei, cazuri existente şi în alţi ani, dar şi cazuri noi şi extrem de grave.
Sînt o novice a reţelelor de socializare. Am doar un cont de Facebook. Înainte, legăturile online le făceam prin Yahoo Messenger. Socializarea mea electronică este destul de asemănătoare cu viaţa reală. N-am mulţi prieteni şi nu prea „cer“ prietenia, după cum nici nu prea obişnuiesc să sun.
Oraşele din România, chiar şi mari – era de părere un amic –, se pot „descoperi“ în doar cîteva ore. Vizitezi muzeele, bifezi atracţiile turistice, mănînci pe la terase. L-am contrazis atunci, spunîndu-i că oraşele sînt precum oamenii. Dacă te grăbeşti să-i expediezi, încadrîndu-i în şabloane, toţi vor părea o apă şi-un pămînt.
Aflu, ciuntit, comutînd, cu viteză, din engleză în română, că domnişoara suferise o dureroasă rinoplastie, că a stat nu ştiu cîte "weeks" cu bandaje pe nas, timp în care "her social life a murit totally", iar rezultatul noului "nose" nu a mulţumit-o deloc. Dacă tot i l-a "broke", se lamenta ea, de ce nu i l-a şi scurtat? Cele două prietene înjură, empatic, bineînţeles, în engleză, folosind foarte mult cuvîntul "fuck". E mai finuţ să înjuri în altă limbă.
Vorbind despre suveniruri, vorbim despre o lipsă totală de imaginaţie a comerciantului român în ceea ce priveşte arta de a vinde amintiri. La gura Peşterii Scărişoara tarabele sînt pline de chinezării, cioace de genul "pachete cu gumă care te curentează", peruci multicolore, păpuşi sau bibelouri din ceramică.
De la aruncatul pe jos, ţinutul cîinilor în lesă, botniţă pentru cîini, la regulile de circulaţie în trafic, în România pare că avem o reală voluptate a încălcării regulilor de orice natură ar fi acestea.
Pe peron erau doar călători. Nu existau nici chioşcuri, nici vînzători ambulanţi. Apă, sandviş şi reviste ţi le luai de acasă. Povestea gării din vremurile comuniste este una în alb şi negru.
Spitalul bucureştean este plin, de la orele dimineţii, de o vînzoleală tăcută, apăsătoare, cu iz de clor. Pe pereţi stau dispozitive, goale, de dezinfectant pentru pacienţi. Nici la toalete nu există săpun. Dar nu mai contează. Sînt detalii pe care nu mai ai puterea să le ironizezi. Din cînd în cînd, uşa de la camera de gardă se deschide şi cu ea speranţele noastre.
Uneori ţi se poate întîmpla să fii lovit de o proastă karmă imobiliară. Poate că ai făcut cuiva o nefăcută, iar agenţii imobiliari cu care te întîlneşti "la vizionări" să nu fie de fapt incompetenţi, ci mai degrabă mesageri ai unei plăţi ancestrale pe care meriţi din plin s-o primeşti.
Te strecori cu această nelinişte în suflet, dornic să te laşi pătruns de un sentiment de pioşenie, printre miile de oameni care se vînzolesc, în sus şi în jos. Unii cară ghivece cu flori, alţii bidoane de ulei. Alţii merg în cîrje, alţii vorbesc la telefon. Toţi au pungi de plastic în mînă. Toţi cară cîte ceva.
Bărbaţii sînt toţi la fel. Femeile, nişte nebune. Dacă port fustă scurtă, înseamnă că sînt uşuratică. Dacă am braţele tatuate, cu siguranţă sînt un golan. Sînt doctor şi nu trece zi fără să mă simt privit ca un şpăgar. Sînt profesor, dar mă simt un paria.
Se aşază în faţa mea, în metrou, declanşînd, brusc, tensiune printre călători. Tînărul nu doar că este plin de tatuaje, dar şi faţa îi este acoperită în întregime de piercing-uri. Cercei în sprîncene, nas şi buze, iar lobii urechilor îi sînt perforaţi de două cercuri voluminoase.
Există, ce e drept, tagma norocoşilor care se nasc frumoşi, care nu se îngraşă, oricît ar mînca, care fumează şi două pachete pe zi, beau de sting şi dorm cînd şi pe unde apucă, dar funcţionează mai abitir decît cei care au grijă sfîntă de sănătatea lor. Restul, trebuie să facem eforturi.
Ați pățit-o? Să vi se facă o nefăcută și cînd cereți explicații, via scuze, să fiți întîmpinat cu un dat al ochilor peste cap, un oftat defensiv și acea temută deja sintagmă: “dar nu este vina mea”?
„Chiar dacă trăim cu impresia că nu există discriminare, uitaţi-vă la statisticile salariale, unde veţi descoperi diferenţe clare între salariul unui bărbat şi cel al unei femei, angajaţi pe aceeaşi poziţie. Uitaţi-vă, mai apoi, la lipsa de reprezentare a femeilor în politică. în prezent, în România, sînt doar 11% femei în Parlament.“
Bănuiesc că, dacă ai avea revelaţii gastronomice, la o masă "între prieteni", nimic nu te opreşte să mai ceri o porţie. Însă să fii pus la zid cu polonicul este o gravă lipsă de politeţe.
În copilărie mi se spunea adesea: „Bine că nu-ţi uiţi şi capul“, o expresie pe care o luam ad litteram şi care îmi părea un soi de avertisment cumplit. Fie că îmi uitam păpuşa prin parc sau rătăceam diferite lucruri prin casă, ideea că s-ar putea să-mi uit capul mi-a dezvoltat, în timp, un comportament uşor maniacal.
Este un lucru ştiut: cu cît îţi doreşti mai mult timp ceva, cu atît acel "ceva" va deveni mai valoros în ochii tăi şi-l vei preţui mai mult căci ideea de reuşită va trece deasupra conceptului material. Cînd oferi jucăria imediat, obiectul în sine îşi va pierde mult din importanţă.
Pe de o parte, ştim să oferim, vrem să oferim, dar nu o facem din frica reacţiei celuilalt; pe de alta, săturaţi de mitocănie şi nesimţire, cînd dăm peste un gest frumos, normal, dar rar, vrem să-l încurajăm, compleşindu-l pînă la sufocare, cu prea multe mulţumiri.
Institutul Naţional pentru Patrimoniu nu este o instituţie nou înfiinţată, ci una cu tradiţie şi, aveam să aflu, datează încă din 1892, de la înfiinţarea „Comisiunii Monumentelor Istorice“. La venirea comuniştilor, însă, ca multe altele, a încetat să existe, pentru o perioadă de mai bine de 50 de ani, desfiinţată fiind în 1948.
Dacă ar exista un minimum bagaj educaţional, vedetele de carton ar înceta să mai fie un exemplu pentru tinerii care, neavînd habar despre religie şi credinţă, adoptă mecanic o pseudo-spiritualitate, merg la Slujba de Înviere pentru că e cool, trimit, fix la 12 noaptea (ca de Revelion) sms-uri cu "Cristos a Înviat", la care răspund, uneori cu "mulţumesc" şi îşi croiesc momentele de spiritualitate după tiparele eronate inoculate de mass media.
De ani buni, marile companii din România derulează campanii de CSR – termen care desemnează implicarea lor reală în problemele cetăţii. Multe dintre aceste companii şi-au format fundaţii axate în special atît pe identificarea acestor probleme, cît şi a actorilor de pe scena societăţii civile.
Asociaţia Audiosofia este o organizaţie non-guvernamentală fondată în 2010 care are ca misiune îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu deficienţe de auz. Prevenirea, combaterea hipoacuziilor, integrarea în societate şi recuperarea persoanelor cu deficienţe de auz sînt printre principalele direcţii ale Asociaţiei.
În sală e într-adevăr frig, chiar mai frig decît afară, căci se combină şi cu o uşoară umezeală jilavă. Îţi găseşti un loc, te aşezi şi îţi pui, preventiv, haina pe tine. Începe filmul, dar luminile întîrzie să se stingă.
Există un adevăr general valabil şi ştiinţific demonstrat: cu toţii minţim. Chiar dacă n-avem la activ minciuni maligne, intrigi, trădări şi răniri conştiente, toţi am recurs, la un moment sau altul, la neadevăruri. Am făcut-o şi, cu siguranţă, o vom mai face.
Cînd pluralul de politeţe dispare, nu negăm existenţa unei trepte valorice, o ierarhie, nu revenim, oare, la acea uitată uniformizarea apelativă de genul "tovarăş"?
Cunoaşteţi cumva acel sentiment pe care îl trezeşte uneori o furtună privită din casă? Cînd vîntul pare că e mai violent, copacii se înclină mai ameninţător, iar ploaia e „mai“ torenţială? Şi totuşi, cînd ieşiţi din adăpost, în mijlocul „calamităţii“, vă daţi seama că lucrurile nu sînt chiar atît de înfricoşătoare.
Deşi e un sat sărac, în care posibilităţile de muncă sînt aproape nule – oamenii sînt ori plecaţi în străinătate, ori fac naveta la Bucureşti, ca zilieri, iar rata abandonului şcolar şi a absenteismului este una foarte ridicată –, oamenii de aici şi-au dorit, mai mult decît orice, înfiinţarea unei Case de Cultură.
De cîte ori nu vi s-a întîmplat ca, în timpul unei conversaţii, la o petrecere, de exemplu, interlocutorul să se apropie de dvs. prea mult, acea apropiere în care simţiţi cum respiraţia vi se loveşte de obrazul celuilalt, proiectîndu-se parcă înapoi, combinată în plus şi cu respiraţia vorbitorului?
Manierele „tangoului“ în adolescenţa mea erau mai degrabă stîngace, dar de o stîngăcie fermecătoare. Exista un adevărat ritual de a invita o fată în oraş. Întîi zîmbete, ocheade, căutarea unor pretexte ca să intri în vorbă cu ea.
Cineva mi-a povestit de curînd că, aflat la o serată mondenă a simţit că nu este îmbrăcat cum "trebuie", iar din cauza asta n-a avut nici conversaţie şi nici chef să rămînă prea mult la eveniment. Deşi un om realmente sclipitor şi de succes, a plecat, enervat, că nu s-a gîndit mai mult la hainele pe care ar fi trebuit să le poarte.
Deşi despre societatea civilă se tot vorbeşte şi deşi efectele impactului pe care aceasta îl are asupra structurilor democratice din România sînt de necontestat, prejudecata că în ţara noastră „societatea civilă nu există“ a devenit deja sintagmă, automatism verbal pe care îl articulăm mecanic.
A te simţi bine în propria piele înseamnă a avea un sens de armonie cu restul oamenilor. A face pe alţii să se simtă bine este, inevitabil, un bumerang la care ar trebui să ne gîndim mai des.
Sînt oameni care poartă discuţii filozofice pe SMS, ridică probleme existenţiale, se ceartă, se împacă, şi absolut totul prin intermediul sms-ului. Sînt oameni pentru care un email este un spaţiu mult prea mare de expunere, iar un telefon tradiţional este prea periculos pentru intimitate.
Femeile din ziua de astăzi au început să fie destul de preocupate de planificarea familială şi vin la cabinet pentru a se informa corect în vederea alegerii metodei contraceptive potrivite sau pentru că îşi doresc o sarcină.
Autorităţile, care se bat cu pumnii în piept cînd ninge, o lasă moale de tot cînd vine vorba de curăţarea trotuarelor de gheaţă. Ba, cînd se întîmplă rareori să mai trimită echipe "pe teren", aceştia, în loc să spargă sau măcar să împrăştie nisip, au grijă să măture cu migală orice strat de zăpadă.
Pe vremuri Moş Crăciun era discret şi bun precum un duh. Astăzi e gălăgios şi strident precum un negustor de chilipiruri. Pe vremuri, deşi nu-l vedeai, nu te îndoiai de existenţa sa. Astăzi, îl vezi peste tot, dar eşti convins că e doar o făcătură de marketing.
Să trăieşti fără frică sau îndoieli, să-ţi urmezi visele, să nu te încarci cu prea mult balast zilnic, să nu laşi gelozia să pună stăpînire pe tine, să nu te compari mereu cu alţii, să nu laşi oamenii negativişti să te tragă în jos şi să nu laşi pe mîine ce poţi face astăzi, căci nimeni nu-ţi garantează ziua de mîine.
O democraţie care nu produce societate civilă este, în opinia lui Andrei Pleşu, „o democraţie care alunecă ori în populism, adică dă satisfacţie tuturor într-un mod demagogic şi toată lumea crede că lucrurile sînt în regulă, ori creează indiferentism, lumea îşi vede de treburi, nu se mai ocupă nimeni de treburile comunitare."
Cozile la vot în străinătate, demonstraţiile de stradă de la noi, imnul naţional al României. Prima replică – Klaus Iohannis: „Votul a decurs extraordinar“, urmat de Victor Ponta: „Poporul are întotdeauna dreptate.“ Prima ştire: „Potrivit datelor parţiale, emise de BEC, noul preşedinte al României este Klaus Iohannis.“
