Antidot la pesimism

– festivalul societăţii civile –

Acum cîteva săptămîni, mai precis pe 9 mai, în parcul Herăstrău din Capitală, a avut loc ONGFest. Un festival care se află la a şasea ediţie şi este organizat, ca în fiecare an, de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Şi este vorba, într-adevăr, despre un real festival al întregii societăţi civile. Căci dacă, la prima vedere, intrarea dinspre Charles de Gaulle a parcului părea o etalare de corturi, de ONG-uri venite să-şi facă cunoscute proiectele şi acţiunile, evenimentul a reuşit să creeze de fapt, la scară mică, imaginea mult controversatei (la noi) societăţi civile. Pe de o parte, baza organizaţională, pe de alta, membrii societăţii – trecători prin parc, curioşi, întrebători, iscoditori. Nu o singură dată şi nu doar la unul dintre corturile ONG-urilor participante, se iscau dezbateri reale, între vizitatori şi ong-işti.

Oricine ar fi avut în sine întrebarea „Ce înseamnă societate civilă?“ ar fi găsit cu siguranţă, în cele două zile de festival, nu numai răspunsuri, dar şi acea stare de bine care dăunează grav pesimismului bolnăvicios în care uneori ne este comod să ne refugiem.

Cum am perceput eu, ca simplu vizitator şi, în plan secund, ca jurnalist, acest festival? În primul rînd, la intrarea în parc am văzut un autobuz prelung, parcat în mijlocul unei mulţimi de oameni. Era, de fapt, o unitate mobilă de donat sînge, care aparţinea Asociaţiei React.

„În timpul săptămînii, oamenii sînt foarte ocupaţi să vină să doneze şi n-au timp să ajungă în centrul de transfuzii, chit că şi-ar dori acest lucru. Caravana mobilă îi ajută tocmai prin faptul că vine cumva în întîmpinarea lor, fiind poziţionată în zone centrale. Fie anunţăm oamenii cînd şi unde sîntem, fie ne văd întîmplător, sînt mulţi care vin şi ne cer informaţii, şi mulţi care se aşază la coadă să doneze“, mi-a spus Andreea Rotaru, manager de comunicare al Asociaţiei React. O întreb din prima dacă e totuşi bine ca oricine trece pe stradă sau prin parc să doneze sînge. Nu există riscuri? „Criteriile de selecţie a celor care donează sînt aceleaşi ca la centrul de transfuzii, toţi donatorii trec prin acelaşi proces de completare a unui formular, de discuţie cu medicul, analiza glicemiei, hemoglobinei, iar dacă totul e în regulă, după ce s-a procesat formularul, după ce s-a discutat cu medicul şi după ce s-au văzut analizele, donatorul poate dona în siguranţă. Acelaşi proces are loc şi în centrele de transfuzie. Nu sînt paşi săriţi. Singurul lucru diferit e că unitatea mobilă e special amenajată pentru ca procesul să se petreacă într-un singur loc. Astfel, treci dintr-o cameră în alta, pînă ajungi să donezi, şi ieşi, practic, pe uşa de lîngă şofer, fericit că ai salvat o viaţă.“ După o zi de festival, caravana mobilă a Fundaţiei React reuşise să strîngă sînge cu grupe rare cît reuşeşte Centrul de Transfuzii să strîngă într-o săptămînă.

Verde, roz, galben, albastru

Cu „uvertura“ orchestrată de Asociaţia React, pe un subiect încă fierbinte în sistemul de sănătate din România – donarea de sînge –, am descins înspre festival. Imaginea celor două alei amenajate cu corturi albe, înşirate de o parte şi de alta, pline cu informaţii, precum un mozaic de activităţi şi proiecte, recunosc, m-a speriat uşor. Îmi părea că mă aflu la o lecţie de anatomie, în care văd învelişul unui corp, pe care urmează să-l disec şi să-i descopăr în amănunt venele, muşchii, scheletul şi toate sistemele, cu toate problemele pe care acestea le-ar putea ascunde. Părea însă copleşitor: peste 130 de organizaţii, din toate domeniile, de la promovarea drepturilor omului la tabere de autoeducaţie, era o cantitate informaţională pe care cu siguranţă nu aveam cum să o asimilez pe parcursul a doar două zile.

„De ce nu începi cu treasure hunt-ul?“, m-a îndemnat atunci Vera Ularu, coordonator de comunicare la FDSC. Treasure hunt-ul era, de fapt, o modalitate de ghidaj pentru vizitatori – dintr-un bol extrăgeai cîteva bileţele colorate: cele verzi reprezentau asociaţiile de mediu, cele albastre, militanţii pentru democraţie, cele roz, reprezentantele tineretului, iar cele galbene, serviciile sociale. Fiecare bileţel conţinea numele unui ONG participant şi o întrebare pe care să le-o adresezi, urmărind aşadar un parcurs ghidat prin anatomia festivalului.

Pe primul meu bileţel, albastru, stătea scris Asociaţia FILIA. Miruna Pantel, membru în consiliul director al Asociaţiei, m-a întîmpinat zîmbitoare, neştiind iniţial că sînt „de la presă“, şi a început să-mi povestească despre proiectele pe care le derulează. Am aflat astfel că FILIA e o organizaţie feministă, printre primele de acest gen din România, înfiinţată în anul 2000, care promovează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. O întreb dacă, într-adevăr, egalitatea de şanse mai e o dilemă în România şi, dacă da, pe ce se bazează o asemenea afirmaţie. „Chiar dacă trăim cu impresia că nu există discriminare, uitaţi-vă la statisticile salariale, unde veţi descoperi diferenţe clare între salariul unui bărbat şi cel al unei femei, angajaţi pe aceeaşi poziţie. Uitaţi-vă, mai apoi, la lipsa de reprezentare a femeilor în politică. în prezent, în România, sînt doar 11% femei în Parlament.“

Ca avocat al diavolului, nu mi-am putut înfrîna o părere: „Poate că nu sînt interesate“. O părere rapid demontată de statistica promptă a interlocutoarei mele: „Dacă n-ar exista interes, cum se explică atunci faptul că 70% din absolvenţii de studii în domeniu, administraţie sau studii politice, sînt femei? Este dincolo de orice îndoială că există interes. Problema stă la selecţia din cadrul partidelor care nominalizează candidaţii.“

Despre societatea misogină şi lipsa de educaţie în ceea ce priveşte drepturile femeilor, Miruna Pantel îmi spune că, deşi se fereşte de generalizări, e evident că trăim într-o societate patriarhală. „Ne-am dat seama, tot din statistici, că în România avem o mare problemă privind discriminarea şi violenţa – cu greu s-a creat o legislaţie care să protejeze abuzul domestic contra femeii. În 2015, încă trebuie să explicăm de ce femeile nu pot fi bătute sau de ce e ilegal să-ţi hărţuieşti iubita.“ Întrebînd dacă lipsa de educaţie e o tară a comunismului, discuţia a ajuns inevitabil şi la interzicerea avortului, subiect care este din nou pus pe tapet. „Pare că începe să capete din ce în ce mai multă amploare şi putere politică. Acum cîţiva ani a fost iniţiativa Dugulescu, despre care nu s-a aflat decît în rîndurile societăţii civile, şi care propunea un proiect de lege care să impună femeilor care voiau să acceseze servicii medicale pentru întreruperea sarcinii să treacă printr-o consiliere psihologică, care presupunea urmărirea unor imagini şi clipuri în care se blama întreruperea sarcinii. La final, femeia trebuia să semneze o declaraţie în care să arate că e conştientă de faptul că prin avort încetează de fapt o viaţă umană, ceea ce într-un context legislativ ar fi fost următorul pas spre incriminare. Am avut noroc că am aflat despre dezbaterea proiectului, ne-am organizat, mai multe organizaţii, şi am reuşit să stopăm această revenire la comunism.“

Îmi mai spune că, din cauza interzicerii avortului, în timpul comunismului au murit, oficial, zece mii de femei, neoficial numărul fiind însă mult mai mare. „Cînd interzici avortul nu scazi numărul de avorturi, ci numărul avorturilor sigure, şi creşti numărul mortalităţii mamelor, în numele natalităţii. Dacă vrei să creşti natalitatea, trebuie să creezi un sistem pentru facilitarea procreării, de îngrijire, de promovare a parteneriatului în cuplu, drepturi pe piaţa muncii.“

Şi am fi stat de vorbă mult mai mult, dar următorul bileţel mă trăgea mai departe. Am ajuns aşadar în dreptul cortului Asociaţiei ProVobis – asociaţie care militează, după cum aveam să aflu de la Carmen Marcu, director de comunicare, pentru dezvoltarea şi promovarea voluntariatului. Dacă după revoluţie mentalitatea generală era ostilă voluntariatului, în timp, încet, şi cu mult sprijin din partea organizaţiilor non-guvernamentale, voluntariatul a început să devină şi la noi un lucru căutat şi promovat. Unul dintre proiectele Asociaţiei, prezent la Festival, era „Raftul cu iniţiativă“, desfăşurat în parteneriat cu Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România. Proiectul îşi propune, printre altele, să dezvolte voluntariatul în bibliotecile publice, iar printre rezultatele preconizate vizează drept beneficiare directe 15 biblioteci publice, 30 de bibliotecari publici instruiţi, crearea şi promovarea conceptului de Bibliotecă V – „o bibliotecă dinamică, deschisă tuturor, care să ţină pasul cu nevoile comunităţii“.

Următorul bileţel, verde, m-a îndreptat către Green Peace. Am fost întîmpinată de Gabriel Calancea. Prima problemă pe ordinea zilei: „Milităm pentru schimbarea legii silvice. În clipa de faţă, dacă te duci să tai un copac, nu te ia nimeni de guler. Administraţia silvică trebuie să întărească legile şi să se ocupe de ocoalele silvice. Încercăm să schimbăm această lege“. Întreb: în ce fel? Mi se răspunde că, printre mai multe propuneri, se doreşte, de exemplu, înscrierea unor păduri în UNESCO, pentru protejare. „În aceste două zile de festival încercăm să educăm publicul, să semnăm o petiţie împotriva defrişării şi să iasă lumea la protest, să arătăm lumii că există revoluţia energetică şi că se pot pune panouri solare, ca alternativă.“

De la ecologişti am ajuns la Centrul pentru resurse juridice. Lîngă cort, o instalaţie de artă mi-a atras atenţia. Un soi de podium, împrejmuit cu zăbrele, de care erau prinse fotografii. În mijlocul podiumului, un pătuţ de fier, cu o saltea din burete galben, vechi şi pătat. De jur împrejur, din fotografii, te priveau chipuri ale disperării şi degradării umane. Copii şi tineri din instituţiile pentru tinerii cu dizabilităţi mintale.

„Lagărele de lîngă tine.“

„Proiectul pentru care milităm susţine o propunere de lege care se află deja în Parlament şi care propune înfiinţarea unui mecanism independent de monitorizare care să meargă în aceste centre, să facă vizite neanunţate. Prin acest mecanism încercăm să prevenim abuzurile“, mi-a spus Georgiana Pascu, manager de program în cadrul CRJ.

De ce această lege pentru monitorizare neanunţată? Pentru că, în aceste instituţii, moartea e la ea acasă. O moarte degradantă şi neinvestigată. Statisticile, puţinele existente, arată că în aceste centre au murit, în decurs de trei ani, peste 1000 de copii şi tineri, dar pentru aceste decese nu a existat nici o investigaţie. Pentru că la toate acestea Guvernul „nu prea ştie ce să răspundă“, presiunea publică e vitală. „Au venit oameni să completeze vederi pe care le vom trimite preşedintelui Senatului şi preşedintelui Camerei Deputaţilor. Am strîns pînă acum două mii de semnături, prin care oamenii arată că vor şi susţin o asemenea lege. Trebuie să se înţeleagă că pentru oamenii aflaţi în aceste instituţii e vital ca legea să se dea cît mai repede. Cu cît aşteptăm mai mult, cu atît mai mulţi oameni vor muri în aceste centre.“

Ghidajul prin festival, pentru mine, s-a oprit aici. Bifasem toate ONG-urile înscrise pe bileţele, însă senzaţia cu care am plecat, acea adrenalină care te face să vrei să sădeşti un copac, să semnezi o petiţie, să ajuţi un bătrîn sau să susţii o lege mi-a rămas ca antidot la pesimism. Un soi de panaceu, concentrat, o esenţă a optimismului şi a încrederii că societatea în care trăim începe să aibă baze puternice. Chiar dacă uneori nu-i vedem, la fundaţie există mulţi, din ce în ce mai mulţi constructori specializaţi într-ale normalităţii. Iar ONGFest a prilejuit, ca în fiecare an, întîlnirea noastră cu ei.