Puţină fericire şi multe frustrări
Ca jurnalistă, am făcut multe interviuri cu tot felul de oameni. De la oameni scorţoşi, oficiali, din cei care îmi cereau întrebările în avans, care veneau la întîlnire cu o armată de martori, înregistrînd interviul cot la cot cu mine, oameni care nu ieşeau deloc din schema întrebărilor trimise prin email, la oameni "simpli", simplitatea însemnînd aici autenticitate, acei oameni care nu au nimic de ascuns, care vorbesc "pe şleau" şi cu drag despre lucrurile pe care le-au făcut, care nu au şefi de care să le fie frică, care nu îşi controlează în permanentă vorba şi cu care discuţiile erau atît de faine încît deraiau, de cele mai multe ori, de la scopul lor pur jurnalistic, înspre taclaua de viaţă.
De la aceşti oameni am învăţat foarte multe. În primul rînd, seninătatea sincerităţii. Asumarea. Inutil să spun cît de uşurat răsuflă un jurnalist căruia nu i se cere interviul la revizuit. Pentru că se întîmplă, uneori, în acele cazuri, ca interviul să fie rescris, ca să dea "mai bine".
Apoi am învăţat ce stă în spatele etichetelor. Acum cîteva luni am întîlnit, de exemplu, o doamnă, în adevăratul sens al cuvîntului, într-un sat în apropiere de Bucureşti. Cîştigase cîteva proiecte europene, cu ajutorul cărora reuşise să renoveze şcoala veche a satului, să înfiinţeze o grădiniţă şi să mobilizeze întreaga comunitatea în jurul conceptului de educaţie. Satul respectiv are o populaţie majoritar romă şi mulţi copii nu erau lăsaţi să meargă la şcoală, ci trimişi la oraş să cerşească. Astăzi, copiii din sat sînt olimpici, merg la liceu şi intră la facultăţi. Iar doamna este, în continuare, femeie de serviciu la primărie, are opt clase, o droaie de copii şi o voinţă de fier dublată de acea inteligenţă logică a omului care reuşeşte, în ciuda sorţii.
Am aflat multe poveşti de viaţă. Am întîlnit un preot care fusese pe vremuri un rock star în devenire, dar care a renunţat la cariera de show-biz pentru familie. După ce a făcut alegerea, a urmat, bineînţeles, o perioadă grea, de depresie, în care i se părea că totul pentru el s-a terminat. Era în plină derivă, cînd au început să apară mesaje de la fanii cîntecelor pe care le compusese pe vremuri. Îi cereau sfaturi, pornind de la versurile melodiilor. Iar el începuse, la rîndul lui, să le răspundă prinzînd un mare drag, dar şi un sentiment de oarecare panică de impostură. Cine sînt eu ca să le dau sfaturi? - iar întrebarea l-a mînat înspre facultatea de teologie. Astăzi este unul dintre acei preoţi cu care poţi vorbi despre orice, care iese la bere cu tine şi care ştie să îţi dea sfaturi, fără să te bage în ritualuri bisericeşti.
Am cunoscut, prin intermediul jurnalismului, oameni realizaţi şi de succes în străinătate care se întorc în România din dorinţa reală de a ajuta sau oameni care, dintr-un perfid joc al destinului, n-ar avea, de fapt, nici o şansă la o viaţă bună, dar care reuşesc, nu doar să se ridice pe sine, dar şi să ajute pe cei din jur. Bineînţeles, n-ai cum să nu înveţi de la toţi aceşti oameni cum stă treaba cu fericirea. Care, deşi pentru unii este "un cuvînt prea mare", pentru alţii este, de fapt, un lucru foarte simplu şi, de fapt, foarte la îndemînă.
Şi niciodată nu voi uita urarea pe care mi-a făcut-o, acum mulţi ani, o doamnă în vîrstă, pe care am cunoscut-o în Israel. La finalul interviului, un interviu în care s-au împletit amintiri, poveşti şi confesiuni, doamna m-a îmbrăţişat şi, pentru că ştia că nu ne vom mai vedea vreodată, a ţinut să-mi de un sfat. Mi-a urat să am parte de puţină fericire autentică şi de multe mici frustrări. Doar aşa, mi-a spus, poţi să înţelegi ce înseamnă să fii, cu adevărat, fericit.
