Mergînd pe gheaţă
De cînd eram mică mi-a fost groază să merg pe gheaţă, acel polei veşnic instalat pe trotuare în urma ninsorilor zdravene, polei care rămîne acolo în virtutea inerţiei, şi care se dă dus doar cînd apare soarele.
Căci autorităţile, care se bat cu pumnii în piept cînd ninge, o lasă moale de tot cînd vine vorba de curăţarea trotuarelor de gheaţă. Ba, cînd se întîmplă rareori să mai trimită echipe "pe teren", aceştia, în loc să spargă sau măcar să împrăştie nisip, au grijă să măture cu migală orice strat de zăpadă, ca şi cum ar vrea să facă gheaţa cît mai accesibilă trecătorilor.
Drumul de la metrou spre casă, drum pe care îl fac de cel puţin două ori pe zi, are în jur de 800 de metri transformaţi săptămîna trecută într-un patinoar perfect denivelat. Un patinoar pe care trebuie să-l străbaţi cu paşi mici, înceţi, cu multă stăpînire de sine şi concentrare. Cînd mergi pe gheaţă, nu mai poţi merge alături de gîndurile tale, ci alături de alerta maximă că orice pas greşit îţi poate rupe piciorul. Sau mai rău.
Zilele trecute, întorcîndu-mă la o oră de seară, mi-am luat ochii de la gheaţă doar pentru o clipă şi am privit în susul bulevardului. Am văzut o colonie de pinguini. Siluete greoaie, negricioase, bălămbănindu-se de pe un picior pe altul în încercarea de a-şi menţine echilibrul, înaintau cu precauţiune părînd desprinse mai curînd dintr-un peisaj arctic decît din decorul cartierului bucureştean. Clipa era să mă coste o buşitură zdravănă, căci pe cînd observam poetica transformare, picioarele mi-au luat-o, fiecare, în altă parte. Dar m-am re-echilibrat la timp.
Şi, pentru a nu cădea, m-am alăturat şi eu coloniei de pinguini. Am început să merg asemenea lor, luîndu-mi o mutră serioasă şi eliberînd mintea de orice alt gînd inutil, ca s-o las să se concentreze doar pe calcularea următorului pas.
Mi-am dat seama că, odată integrat, în colonie se leagă prietenii care, deşi de scurtă durată (durează pînă cînd tu sau celălalt depăşiţi o anumită frică şi vă lansaţi cu altă viteză mai departe), sînt oarecum benefice. În primul rînd primeşti doza de simpatie de care ai nevoie ca să treci mai uşor peste faptul că abia te mişti. În al doilea rînd, dacă se întîmplă să cazi, ai cel puţin un prieten care nu va rîde de tine.
"Nu mai ştiu unde să pun piciorul" - îmi spune o doamnă durdulie care vine din faţă, cerîndu-mi parcă sfatul. Generoasă, îi fac loc pe lîngă o maşină parcată de care mă ţineam eu, căci de sub botul ei se isca un petec de zăpadă. "Luaţi-o pe aici" - o îndemn, riscînd eu însămi să cad. Dar mă simt altrusită. Doamna îmi mulţumeşte ca pentru o mare faptă creştinească şi trece.
"Dar dumneavoastră aveţi aderenţă" - îmi spune un domn care vine din spate. Domnul este extrem de elegant îmbrăcat, încălţat cu pantofi de lac - a căror poveste nu ezită să mi-o spună. Cum nu puteam merge mai repede, a trebuit s-o ascult timp de cîteva minute bune, mimînd politeţea. Am aflat, aşadar, că domnul este contabil, că vine de la serviciu unde şi-a lăsat maşina pentru că i-a murit bateria, că a încercat să ia un taxi, dar n-a fost posibil să prindă vreunul, că se grăbeşte acasă căci e ziua de naştere a nevestei căreia i-a luat acest buchet de flori şi această cutie de bomboane (ţine să mi le arate) şi că de acum nu va mai merge decît în bocanci pînă la primăvară.
După care, văzînd că prind viteză, domnul s-a precipitat în a vorbi, parcă de groază să nu-l las singur. A început să mă întreabe despre bocancii mei care par foarte buni şi aderenţi, deşi nu-mi dau asigurare pe deplin să mă aventurez cu mai multă încredere pe gheaţă.
Adevărul e că pe lîngă noi, cei din colonie, treceau cîţiva, în adidaşi sau cizime cu toc, şi toţi mergeau cu o viteză uluitoare faţă de a noastră, tăind calea chiar prin mijlocul gheţii cele mai lucioase, fără nici o ezitare. Probabil nu le păsa dacă ar fi căzut sau probabil nici nu se gîndeau măcar la această posibilitate.
Drept pentru care am încercat să ies şi eu din ezitarea marginii garnisite cu zăpadă a drumului. Aveam, ce e drept, bocanci buni şi, mai ales, vroiam să scap de conversaţia de colonie. Aşa că m-am aventurat cu tot curajul pe mijlocul gheţii. I-am urat drum bun pinguinului şi am iuţit pasul. Şi părea că merge, picioarele mă ascultau întru totul, siguranţa îmi revenea cu fiecare pas din ce în ce mai stăpîn pe sine. Atîta doar că pinguinul vesel din spatele meu părea mai disperat de a rămîne singur decît eram eu de a nu-mi rupe picioarele. Aşa că mi-a urmat exemplul, şi s-a aventurat după mine, cu pantofii lui de lac cu tot.
Bineînţeles că nu a făcut prea mulţi paşi. Bineînţeles că a alunecat şi, pentru că nu mă distanţasem suficient, bineînţeles că am fost primul popic în calea sa. Aşa că am căzut amîndoi pe gheaţă, acoperiţi de florile desprinse din buchetul cumpărat pentru soţia sa, înconjuraţi de bomboanele ieşite din cutie, în hohotele de rîs ale tuturora.
