În Vizureşti
Maria locuieşte în Vizureşti, un sat aflat la aproape cincizeci de kilometri de Bucureşti. Are în jur de opt ani. Poartă o pereche de pantaloni gri, de flanel, murdari şi uzaţi, şi un tricou roz. Este încălţată cu o pereche de tenişi subţiri, mult prea subţiri pentru luna decembrie. Are un păr încîlcit, obrăjorii nespălaţi, dar în spatele întregului paravan de sărăcie şi mizerie îi descoperi chipul angelic de copil. Are ochii mari şi vioi şi cercetează întreaga lume ca un spiriduş din argint viu. Şi se bagă mult în seamă. Dar fără tupeu. Simţi curiozitatea nativă a unui viitor optimist, dorinţa sa de a vedea ce se întîmplă dincolo de prezentul în care viaţa nu-i atît de roză.
Se aşază lîngă mine şi-mi priveşte cu o vădită curiozitate reportofonul. „Este telefon?“ „Nu“, răspund eu, „este un aparat cu care voi înregistra discursurile“. „Dar de ce să le înregistrezi?“ – mă întreabă din nou, cu acel ton al copiilor care de multe ori te fîstîceşte. Îi spun că voi scrie un reportaj despre Casa de Cultură, la inaugurarea căreia am fost invitată, şi despre satul ei, Vizureşti.
Copila prinde rapid esenţialul şi-mi concediază cu nerăbdare detaliile. „Dar o să scrii şi despre tatăl meu?“ O întreb cine este tatăl ei. „Ironman“ – îmi răspunde prompt, după care îmi întoarce spatele brusc şi vorbeşte cu ceilalţi copii.
Zîmbesc, încurcată, şi-mi rotesc privirea prin jur. Mă aflu la inaugurarea „Căsuţei de cultură“ din satul Vizureşti, unde am ajuns la invitaţia Fundaţiei PACT.
"Să vezi ce oameni minunaţi vei cunoaşte aici“ – mi-a spus, pe drum, Ioana Traistă, manager de comunicare al Fundaţiei. „Vizureşti este prima comunitate unde am venit cînd m-am angajat la PACT. M-am întors acasă cu inima plină şi recunosc că datorită oamenilor de aici, care nu se dau bătuţi şi reuşesc realmente să schimbe lucrurile.“
Deşi e un sat sărac, în care posibilităţile de muncă sînt aproape nule – oamenii sînt ori plecaţi în străinătate, ori fac naveta la Bucureşti, ca zilieri, iar rata abandonului şcolar şi a absenteismului este una foarte ridicată –, oamenii de aici şi-au dorit, mai mult decît orice, înfiinţarea unei Case de Cultură.
Cristina Tătaru, care este facilitator comunitar, omul care a înlesnit întîlnirile dintre localnici şi ONG-işti, mi-a povestit despre cum a luat naştere proiectul „Căsuţa de cultură“.
„Fundaţia PACT a venit în Vizureşti în urmă cu patru ani, cu acest program de dezvoltare comunitară. Deşi la început a existat o mare reticenţă, atît din partea oamenilor, cît şi a Primăriei, cînd au reuşit să stea cu toţii la masă şi să vorbească, şi-au dat seama că, de fapt, sînt toţi de aceeaşi parte a baricadei. Încrederea se cîştigă în timp, prin multe vizite în comunitate prin care să le arăţi că tu eşti dispus să investeşti, dacă şi ei sînt dispuşi să te asculte.“
S-a pornit cu un grup de iniţiativă format din cîţiva oameni din sat care au mers din casă în casă şi au întrebat localnicii care ar fi problemele pe care ar vrea să le rezolve mai întîi. Şi cel mai dorit lucru a fost construirea unui loc unde să desfăşoare activităţi culturale.
Cîţiva oameni minunaţi
Despre Magdalena Diaconu, doamna Magda cum îi spun oamenii, auzisem doar o parte din povestea ei uluitoare. Auzisem că, deşi este femeie de serviciu, cu opt clase şi o droaie de copii, s-a apucat într-o bună zi să scrie proiecte pe care le-a şi cîştigat, reuşind să schimbe cursul vieţii comunităţii în care trăieşte.
Cu toate că viaţa părea că a decis pentru ea, doamna Magda a demonstrat că, dacă ai voinţă, uneori poţi decide singur pentru viaţa ta. Cum şi ce a mînat-o în luptă? Pur şi simplu a hotărît că e momentul să iasă de sub carapace. S-a apucat să înveţe să scrie proiecte, iar „Căsuţa de cultură“ este doar una dintre confirmările zicalei „Dacă vrei cu adevărat, reuşeşti“.
„Mă uitam aşa, în jur. Am mulţi copii, la şcoală n-am prea avut şansă să merg şi mă gîndeam: oare doar de atîta sînt eu bună?“ Magdalena Diaconu este o femeie înaltă. Îţi dă senzaţia de putere, dar şi de căldură. Povesteşte că, acum trei ani, în locul unde azi este construită Casa, „o mînă de oameni se plimbau, visau, gesticulau arătînd locul unde ar fi vrut să fie construită «Căsuţa de cultură», desenau în aer pereţii, şi gardul, şi curtea.“ Bineînţeles, se şi contraziceau, dar ceea ce îi readucea împreună era visul de a avea un loc unde să adune copiii în afara şcolii. Să desfăşoare programe de after-school. Să aibă o bibliotecă. Să încropească grupuri sociale, precum „Clubul mamelor“. Visau ca toate acestea să se întîmple „într-o căsuţă cît de mică, dar care să fie a satului şi oamenii să se simtă bine şi să vină aici cu drag“.
Din acelaşi grup de visători făcea parte şi Gina Başturescu, învăţătoare, despre care aflu că, deşi locuieşte la Bîldana, la 6 kilometri de Vizureşti, aici consideră că este casa ei, satul devenind locul ei de suflet. „Dacă stau tot timpul aici cu copiii, n-am cum să nu mă leg.“
Învăţătoarea povesteşte cum acum trei ani s-a făcut o prezentare a Fundaţie PACT, la care au participat toţi profesorii şi unde un facilitator comunitar le-a prezentat programele Fundaţiei care ajută la dezvoltarea comunităţilor din sud. „Ne-a spus că, dacă avem idei, ne vor ajuta să le punem pe hîrtie într-un proiect şi să aplicăm la fondurile europene. În timp s-a închegat grupul de iniţiativă şi, deşi au fost momente de criză, ideile bune s-au sedimentat şi rotiţele au început să meargă.“
În satul Vizureşti sînt foarte mulţi copii, dar sărăcia e mereu un impediment în drumul lor spre educaţie. Neavînd oportunităţi de angajare, părinţii pleacă în străinătate sau fac naveta la Bucureşti, ca zilieri. Mai sînt şi cazuri în care părinţii îşi trimit copiii la Bucureşti să cerşească, în loc să îi ţină în şcoală. „La copiii care nu vin la şcoală în primii ani apar decalaje foarte mari şi le e foarte greu să recupereze. Din cauza asta ne-am gîndit ani de zile la soluţii. Am mare nădejde că prin acest proiect vom face mulţi paşi înainte. Îi luăm după cursuri (cei care participă la proiect au obligaţia să vină dimineaţa la ore) şi apoi rămîn aici, la programul de after-school unde încercăm să facem ce nu putem face în clasă.“
Domnul Trandafir
Fostul director al şcolii, Ion Nilă, e un om care, prin tot ceea ce a făcut pentru comunitate şi pentru copii, mi-a făcut gîndurile să alunece către portretul dascălului în absolut, Domnul Trandafir.
„De mic copil mi-am dorit să fiu învăţător. Cînd a fost să aleg meseria, n-am avut nici o dilemă: îmi doream să-i învăţ şi pe alţii să caute lucrurile frumoase din viaţă prin educaţie. Aşa am devenit învăţător. Deşi acum am 60 de ani, inima mea e tînără şi m-am încărcat mereu din energia pozitivă pe care o au ochii copiilor. Ajuns director, m-am confruntat cu problemele deosebite ale comunităţii, pentru că vorbim despre o comunitate săracă, cu un procent de aproape 80% de etnie romă, oameni care n-au nici măcar ajutor de şomaj, trăiesc doar din alocaţia de stat.“
Cînd s-a interesat de soarta copiilor care nu veneau la şcoală, a aflat că părinţii îi trimiteau la cerşit la Bucureşti. Aşa că Domnul Trandafir, alias Ion Nilă, s-a hotărît să ia soarta acestor copii în propriile mîini. Începuse să facă săptămînal drumuri la Bucureşti, ca să-i adune de pe stradă şi să-i aducă înapoi pe băncile şcolii.
Lucrurile s-au potrivit de aşa fel încît, într-o bună zi, pe cînd îşi căuta elevii, a oprit în faţa Hotelului Hilton, unde erau cîţiva copii din satul său, puşi la cerşit. A parcat, a coborît şi a început să-i adune în maşină. În timpul acesta, scena era privită din holul hotelului, cu sprîncene ridicate şi ochii scînteietori, de către o doamnă „înaltă şi blondă“, care a ieşit imediat însoţită de cîţiva bodyguarzi, ca să-l chestioneze pe domnul în cauză „ce are de gînd cu acei copii“. Doamna era Leslie Hawke, directoarea asociaţiei numite pe atunci „Ovidiu Rom“.
„I-am spus povestea celor treizeci de copii care merg la cerşit, copii pe care eu îi aduc înapoi la şcoală.“ Inutil să mai povestim că atunci şi acolo a fost „începutul unei frumoase prietenii“. Au început parteneriatele cu Ovidiu Rom, după care contactele cu oameni influenţi şi multe alte proiecte. „Am iniţiat un proiect de reabilitare a şcolii, pentru că şcoala era într-o stare de degradare avansată, am modernizat-o şi am construit o grădiniţă nouă pentru copii. Prin proiectul cu «Ovidiu Rom» am reuşit să aducem toţi copiii la grădiniţă şi la şcoală, am stabilit un contact direct cu familiile. Am făcut şi alte parteneriate cu diverse ONG-uri. La noi a venit pînă şi ambasadorul SUA în România, care a petrecut o zi cu copiii din Vizureşti. Am mers mai apoi pe la diverse societăţi şi concerne internaţionale cărora le-am prezentat situaţia şcolii.“
Aşa au început să curgă parteneriatele şi colaborările. „Am trimis o scrisoare deschisă către toate ambasadele din România în care arătam că sîntem o şcoală multiculturală, unde avem şi români şi romi, creştini ortodocşi şi creştini penticostali, că sîntem deschişi să participăm la ziua statului respectiv şi că îi rugăm să ne trimită cîte un ataşat cultural care să ne povestească diferite obiceiuri şi tradiţii, de la mîncarea tradiţională la istorie, amănunte prin care să se realizeze o osmoză între copiii din Vizureşti şi cei din alte ţări. Am reuşit să aducem pînă şi voluntari din Brazilia.“
Pentru a creşte dragostea pentru etnie, fostul director a iniţiat cursuri de limba romani în şcoală. „Acum au trei ore pe săptămînă, iar în prezent copiii din şcoala noastră sînt olimpici internaţionali la limba romani.“ Tot împreună cu copiii, s-a realizat un proiect, susţinut de către ambasada SUA, prin care au fost traduse colinde din română în romani, iar rezultatul a fost o culegere bilingvă de colinde, traduse de copiii din Vizureşti, grafica fiind realizată tot de ei. Culegerea este singura de acest fel. „Am încercat să le creştem stima de sine, să-şi dea seama că sînt nişte valori.“
Am întrebat-o şi pe directoarea actuală a şcolii, Nicoleta Sandu, de ce crede că oamenii de aici au ales ca proiect construirea unei Case de Cultură. Mi-a răspuns că „totul porneşte de la educaţie, oamenii îşi dau seama de asta. Şi pentru că şcoala nu e un spaţiu care să le poată rezolva pe toate, Vizureştiul a ales construirea unui Cămin Cultural, unde să putem desfăşura tot felul de activităţi, de la programe after-school la festivaluri. Pînă acum, festivalul de colinde l-am ţinut la Ciocăneşti, apoi la Urziceanca, dar e greu să muţi copiii de aici ca să prezinte spectacolul în alte părţi. Sînt mîndră că aici s-a închegat o echipă.“
Cînd am plecat, Maria, fetiţa despre care v-am povestit la început, a ţinut să-mi arate iscusinţa ei şi mi-a modelat din plastilină un arici. În timp ce modela, îmi povestea despre cîinele ei, care a murit, dar „asta e viaţa“, despre tatăl ei, fierarul satului, căruia americanii i-au spus Ironman, impresionaţi de iscusinţa lui de a făuri tot felul de lucruri. Mi-a spus şi despre visele ei – dintre care unul era să primească o păpuşă de Crăciun, dar se prea poate să primească o tabletă, căci, din nou, „aşa e viaţa“.
Ştiam că nu va primi nici păpuşa, cu atît mai puţin tableta. Dar, în acel sat, să visezi la lucruri măreţe nu este deloc fără speranţă. Dimpotrivă.
