SMS, e-mail, Facebook, creier
Pe treptele pe care dau să le urc de la metrou, este, întotdeauna, îmbulzeală. Dar nu vorbesc despre acel tip de îmbulzeală isterică, în care oamenii se calcă în picioare în graba de a ieşi cît mai repede din subterană. Căci, ajunşi în dreptul scărilor, cei mai mulţi pasageri stagnează subit. Îşi scot tacticos telefoanele (deştepte) şi încep să butoneze, oprindu-se sau mişcîndu-se, vorba bunicii, ca ochiul mortului. Încep să-şi trimită SMS-uri, să răspundă la e-mail-uri, să vadă cine ce a mai postat pe Facebook. Majoritatea devin astfel o masă amorfă, obiecte hipnotizate total de seducţia perversă a interacţiunii online, statui printre care trebuie să te strecori ca să ajungi la suprafaţă.
Cunosc oameni care sînt de-a dreptul dependenţi de SMS-uri. Vorbitul la telefon pentru ei a devenit deja desuet. Comunică mai ales prin mesaje. Dar nu mesaje scurte, prin care să transmită informaţii precise şi la obiect, ci mesaje care prin lungime şi consistenţă contrazic întru totul denumirea de SMS(short message service). Sînt oameni care poartă discuţii filozofice pe SMS, ridică probleme existenţiale, se ceartă, se împacă, şi absolut totul prin intermediul SMS-ului. Sînt oameni pentru care un e-mail este un spaţiu mult prea mare de expunere, iar un telefon tradiţional este prea periculos pentru intimitate.
Cunosc şi oameni dependenţi de comunicarea pe reţelele de socializare. Iar dependenţa nu şi-o pot ascunde nici în public, nici cînd ies cu prietenii la socializare "pe bune". Văd uneori grupuri de tineri, ieşiţi prin cafenele sau baruri, adunaţi în jurul unei mese deasupra căreai domneşte, nu ciripeala veselă, ci tăcerea, căci fiecare are în telefonul său, grupul său de prieteni virtuali.
Pe theguardian.com am găsit zilele trecute un articol despre efectele smartphone-ului asupra creierului. Asemănat cu un cuţit de armată elveţian, dotat cu fel de fel de aplicaţii, de la dicţionar, calendar, web browsere, la jocuri, GPS, tweeter, Facebook updater şi altele, telefonul a devenit pentru creierul uman un soi de „bomboană fără calorii“. Este, pentru omul matur, aidoma jucărelelor strălucitoare pe care le agităm în faţa unui bebeluş ca să îi distragem atenţia cînd începe să plîngă. „Earl Miller, specialist în neuroştiinţă şi unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai atenţiei distributive, afirmă despre creierul uman că nu este conceput pentru a putea executa perfect mai multe lucruri deodată. Dacă avem impresia că sîntem capabili să facem mai multe lucruri deodată, trebuie să ştim că nu facem decît să ne comutăm atenţia mai rapid dintr-o parte în alta. Dar de cîte ori facem asta, o facem pe socoteala unor pierderi cognitive.“
Cu alte cuvinte, conchide articolul nu sîntem nişte jongleuri perfecţi, şi nu putem ţine mai multe mingi deodată în aer, ci mai degrabă nişte chelneri neîndemînatici care se încăpăţînează să ducă cît mai multe farfurii.
Pe de altă parte, dorinţa de a rezolva mai multe lucruri deodată, de a fi mereu în mijlocul a mai multor evenimente favorizează hormonul stresului, cortizolul, şi adrenalina, care este caracterizată prin sintagma „fugi sau luptă“. Ambele stimulează în exces creierul provocînd confuzie şi oboseală.
Nu pretind că sînt o „sfîntă“. Deşi telefonul meu provoacă momente uşor jenante printre majoritatea cunoscuţilor mei (căci este un Nokia vechi, cu clapetă, care la vremea lui era extrem de sexy, dar vremea lui a apus de mult), am tabletă. Una şmecheră, pe care am primit-o cadou. O „jucărie“ cu care îmi verific e-mail-ul, mai trag cu ochiul la Facebook, caut ceva pe Google şi care doar în două zile mi-a activat sîmburele de dependenţă.
O dependenţă pe care încerc, pe cît posibil, să o ţin în frîu. Zi de zi.
