Trasul de şireturi
Cînd eram mică, toţi oamenii mari erau "tovarăşi". Uniforma pe care trebuia s-o purtăm la şcoală era astfel extinsă şi verbal, prin apelativul folosit peste tot: profesorii, femeia de serviciu, jurnalistul, vînzătoarea, studentul, vecina, poştaşul, instalatorul, actorul- toţi, fără excepţie, erau tovarăşi.
Primul impact al diferenţierii de status l-am avut după Revoluţie, cînd, în puterea obişnuinţei, m-am adresat profesoarei de română cu obişnuitul "tovarăşă". Reacţia vehementă a acesteia: "Eu sînt o doamnă, nu tovarăşă" mi-a provocat o primă revelaţie: categoric, doamna era superioară tovarăşei, chiar dacă nu înţelegeam întru totul cum s-a putut transforma, peste noapte, o tovarăşă în doamnă.
E inutil să mai amintesc înceata şi greoaia dezobişnuire de apelativul vocabularului comunist. Cînd am făcut-o, pentru mine, cei mai în vîrstă, superiori ca profesie, sau necunoscuţi au devenit doamne, domnişoare şi domni.
Ceea ce, mi-am dat seama în cîteva rînduri, m-a transformat într-o persoană uşor desuetă. Odată, în piaţă, m-am adresat unei precupeţe cu "doamnă", iar replica ei, de altfel total logică şi de bun simţ, m-a pus pe gînduri: "Doamnă e mă-ta" - mi-a zis, părînd realmente jignită că am numit-o astfel.
În timp, am început să fac diferenţieri. Folosesc, în continuare pluralul de politeţe - nu mă pot dezobişnui de acest "nărav", dar doar atunci cînd trebuie. Sînt cazuri în care îmi dau seama că mai indicat ar fi să evit aceste formule, pentru că altfel pare că sînt voit preţioasă sau ironică.
Însă nu voi face niciodată rabat de la formula de politeţe cînd cunosc sau ma adresez cuiva, pentru prima oară, într-un mod oficial. Şi pretind aceeaşi curtoazie din partea celuilalt.
Cu toate acestea, în ultima vreme, observ, din ce în ce mai acut, ignorarea acestui minimum de bună creştere. Şi, recunosc, cînd primesc invitaţii la conferinţe de presă sau la diferite evenimente, mă scoate din minţi formula "per tu". Bunăoară mi se întîmplă să primesc telefoane şi, deşi nu cunosc apelantul (şi viceversa), mă trezesc cu un "Bună, Steluţa, ce mai faci?" - formulă la care îngheţ şi boloborosesc o scuză de genul "Fac bine, mulţumesc, dar îmi pare rău, nu ştiu cum cine vorbesc". Abia după ce îngaim acestea, apelantul catadicseşte să mi se prezinte: sînt cutare, de la organizaţia cutare, şi vroiam să te invit la o conferinţă. Lucrurile stau la fel şi în interacţiunile pasagere pe care le ai la răstimpuri. De la vînzători la funcţionari publici, relaţionarea modernă de tip casual cîştigă din ce în ce mai mult teren.
Pare că astăzi este din ce în ce mai la modă să fii dezinvolt, cu toate cele pe care acest stil le presupune. Presa a patentat modul de adresare la persoana a doua singular. În articole de ziar sau în emsiuni TV se vorbeşte despre diferitele personalităţi ale momentului, omiţîndu-se folosirea pluralului de politeţe. Acelaşi stil se regăseşte, de altfel, şi prin comentariile postate pe site-urile diferitelor ziare. Pare deja acceptat social ca cititorul să se adresează în mod direct autorului, folosindu-i, nu numai numele mic, ci adăugînd şi apelative de genul "drăguţă", "bre" sau de-a dreptul "bă". Relaţionarea se face, astfel mai direct, spun unii, azi nu mai dă bine să te laşi încurcat în mrejele complicate ale politeţii, ci e indicat să vorbeşti de la egal la egal.
Dar, pînă la urmă, nu este minima politeţe de adresare, o primă treaptă către civilizaţie? Iar dorinţa de a te trage de şireturi cu oricine nu denotă totuşi un oarecare complex de inferioritate? Cînd pluralul de politeţe dispare, nu negăm existenţa unei trepte valorice, o ierarhie, nu revenim, oare, la acea uitată uniformizare apelativă de genul "tovarăş"?
