Spirite din altă lume, venite special să ne spună dacă „Popescu din a şaptea“ ne iubeşte sau nu. Pentru că, bineînţeles, în spatele jocurilor „oculte“ se afla motivaţia amoroasă.
Pe data de 26 iulie, jurnalistul şi-a văzut poza într-un ziar pro-guvernamental, cu comentariul: „Este căutat“. După trei nopţi înspăimîntătoare pe care jurnalistul le-a petrecut într-o celulă de cinci metri pătraţi, a fost adus în faţa tribunalului.
Dacă la firul ierbii nu putem vorbi raţional despre acele subiecte care ţin de sfera societăţii în care trăim, dacă le transformăm în tabuuri, ca să nu se "işte" ceartă, nu putem avea, de fapt, nici o pretenţie la o schimbare în bine.
Vioara mea e o Sanctus Serafin din 1739. Pe lîngă valoarea istorică, are o poveste cu totul aparte. Este prima vioară pe care George Enescu a cumpărat-o cu banii cîştigaţi din activitatea concertistică. Un instrument drag maestrului, pe care, mai apoi, l-a dăruit elevului său preferat, Yehudi Menuhin.
Șostakovici, «Concertul pentru vioară nr. 1», care este şi concertul meu preferat. Există multe concerte pentru vioară care sînt dramatice, dar întunecimea şi durerea pe care le poţi simţi de la prima notă a acestui concert sînt unice.
Această muzică are un idiom atît de unic, incomparabil, încît nu îţi permite să fii leneş, să te bazezi pe reflexele şi aşteptările muzicale obişnuite. Cînd pui pentru prima dată pasul în această lume, ești ca un nou-născut: te uiţi de jur-împrejur, cu mirare, cu ochii larg deschişi, cu toate simţurile la atenţie maximă.
Deşi nu m-am născut într-o familie de muzicieni, părinţii mei sînt melomani, iar în casă se asculta foarte des muzică clasică. Eram fascinat în special de simfoniile lui Beethoven, iar pianul mi s-a părut atractiv poate tocmai din cauză că este singurul instrument la care se poate crea iluzia unei întregi orchestre simfonice
Cînd aţi descoperit-o şi cînd v-aţi îndrăgostit de muzica lui Enescu?
Pot spune că muzica lui Enescu a existat dintotdeauna în mine. M-am născut într-o familie de muzicieni români, deci nu aveam cum să nu fiu îndrăgostit de muzica lui!
Cînd s-a întors din Statele Unite, amicul meu era cel mai calm şofer pe care l-am cunoscut vreodată. Neobişnuit cu traficul din Bucureşti, nu se enerva cînd cineva îi tăia calea.
M-am trezit de multe ori în acele ipostaze în care îţi este greu să refuzi o invitaţie, dacă nu ai o motivaţie reală. Nu pot minţi şi nici nu pot invoca acel "moft" de a nu avea chef să fac ceva.
Dacă e să vorbim despre fructe și legume, găsim pe net liste întregi care te-ar face să devii un pustnic alimentar care ajunge să moară de foame înainte să moară de cancer.
Vorbind despre libertatea presei în 2016, clasamentul mondial realizat de către Reporteri fără Frontiere (RSF) ne clasează cu trei poziţii mai sus decît anul trecut, specificîndu-se însă că presa din România are încă probleme majore în ceea ce priveşte „politizarea excesivă“, metodele de finanţare şi transformarea ei în instrument de propagandă pentru „interesele proprietarului“
Dar, tot uneori, ni se întîmplă şi să punem lucrurile în perspectivă. Cînd unui prieten i se întîmplă o tragedie reală. Cînd deschidem facebook-ul sau televizorul şi aflăm că la Nisa un camion a intrat în mulţimea de oameni adunaţi să serbeze Ziua Franţei.
Este din Bucovina. Licențiată în drept și regie de teatru. Istoria ei personală include, pe lîngă pasiunea pentru literatură și teatru, și pledoarii și găsirea de soluții juridice. Poate, de aceea, alegerile și punerile sale în scenă beneficiază de un grad sporit de maturitate și de înțelegere a lumii.
Cum te raportezi, la aproape 60 de ani, la ghidușiile adolescentine de odinioară? Ți le poți reactiva pentru o seară, poți redeveni adolescent sau ele rămîn în suflet ca niște fantome ale tinereții?
Am observat că, dacă depun declaraţiile după deadline, la ANAF nu mai sînt cozi, e linişte, iar angajaţii sînt politicoşi, te ajută (chiar dacă eşti imbecil) şi o fac cu surîsul pe buze. Aşa că, da, prefer să plătesc o amendă ca să fiu tratată în mod civilizat.
Piața muncii a devenit astfel un soi de cîmp de luptă pe care angajatorii și cei dornici de angajare par a fi două echipe adverse care, în loc să stea la aceeași masă și să găsească soluții, preferă să arunce pisica moartă dintr-o curte în alta.
„Aș vrea să punctez de la început: lipsa reperelor a ajuns critică și dureroasă din cauza efectelor pe care le resimțim. Anume lipsa de performanță, lipsa de competitivitate, lipsa de direcție, iar în cel mai grav stadiu, dacă îmi e permis să spun astfel, lipsa de speranță.“
Ne-a atras atenția situația în care se aflau atunci echipele care se pregăteau pentru concursurile internaționale – deși în fiecare an obțineau rezultate remarcabile, resursele pentru susținerea pregătirii lor erau mai curînd simbolice.
Generația tînără își dorește foarte mult să își înțeleagă propria valoare. Din păcate, cred că societatea nu transmite, indiferent de mediu, valoarea muncii. Vorbim despre faptul că nu există repere sau elite, dar în același timp mentalitatea generală e că mergi la lucru ca la o corvoadă.
„Învață, de exemplu, cum să lucreze în echipă, cum să comunice mai eficient, cum să-și planifice timpul, ce înseamnă management de proiect, ce presupune să fii voluntar, care sînt valorile, cum descoperi aceste valori, ce te ghidează, pînă la urmă, în viață.“
Să-și construiască CV-ul și scrisoarea de intenție punînd accent pe acele competențe care răspund profilului căutat. Indiferent de context sau metoda de selecție, recrutorul va dori să afle ce te recomandă pe tine ca fiind persoana potrivită pentru acel job. Să ofere o formă „prietenoasă“ CV-ului.
Inovarea civică se referă astfel la găsirea instrumentelor necesare pentru a te implica şi a schimba răul în bine, iar toate aceste instrumente pornesc de la acelaşi concept: „împreună“. Fie că ne referim la ONG-uri, instituţii publice, companii sau cetăţeni.
Am o pasiune „păcătoasă“: parfumurile. Spun păcătoasă pentru că nu este o pasiune tocmai ieftină, iar cînd descopăr un nou parfum, a cărui poveste mă incită, iar alchimia lui mă fascinează, raţiunea financiară va ceda cu siguranţă în faţa dorinţei febrile de a-l avea.
Acum cîteva zile am primit un telefon de la instalatorul meu. Același care, altădată, în timp ce-mi meșterea prin casă, îmi spunea că „presa de la noi e vîndută“ și că „toți jurnaliștii“ sîntem, de fapt, niște servitori ai „ăluia“ care dă bani mai mulți.
Cred că cea mai frumoasă limbă de teatru este engleza. Nu doar pentru că Shakespeare a scris în engleză, ci şi pentru că sonoritatea, muzicalitatea şi alternanţa de consoane şi vocale ale acestei limbi se potrivesc minunat teatrului.
Nu doar în România mass-media are probleme. Nu doar în ţara noastră se încalcă libertatea presei sau sînt ameninţaţi jurnaliştii. Din articolele partenerilor din diferite ţări participante la proiect, putem trage o concluzie nu foarte roză.
Eu mă uit la haina care zace peste mine. N-am smartphone. Dacă aş fi avut ce butona, probabil n-aş fi băgat de seamă că peste mine a fost aruncată o haină. O iau cu două degete şi o îndes, ostentativ, pe lîngă mînerul fotoliului. O mototolesc cerîndu-mi, în gînd, scuze de la ea. De la haină. Stăpîna ei nu observă.
În acest caz s-a coborît o treaptă pe care nu o bănuiai că există. Dar se pare că de fiecare dată acest gen de pseudojurnalişti mai găsesc o treaptă, reuşesc să mai coboare încă una.
Aud din ce în ce mai mult sintagma "copiii de azi nu mai citesc". Părinţii se plîng că odraslele lor preferă jocul cu tableta sau TV-ul, cititului. Se fac sondaje, se vorbeşte, se dă din cap, se oftează, toate acestea ajungînd la aceeaşi concluzie: "tinerii de azi...".
În ultimele zile, conceptul de libertate a presei a fost pus pe tapet, vehement. Angajaţii televiziunilor din trustul Intact, somate de către ANAF, în baza unor decizii juridice, să evacueze sediile din care emit, au ridicat imediat stindardul nobil al libertăţii presei, o libertate în care mai mult de jumătate dintre români nu cred
Cînd m-am gîndit să alcătuiesc un dosar despre tupeu, recunosc, am avut în minte, în primul rînd, conotaţia negativă a termenului: aroganţa şi obrăznicia – două ingrediente care păreau esenţiale în reţetele de succes ale societăţii contemporane.
Este amuzant că uneori elevii din clasa a XII‑a spun despre cei din clasa a IX-a: „Copiii ăştia nu sînt cum eram noi pe vremuri!“, referindu-se la comportamentul mai dezinhibat al celor mici. Nu ştiu cît e de adevărat, cred că e, mai degrabă, tendinţa generală a omului de a-şi privi trecutul idealizîndu-l, ca pe o vîrstă de aur.
Timiditatea poate să vină din neîncredere. Eşti timid cînd îţi e frică să lași adevărul tău personal să funcționeze sau cînd adevărul ăsta nu reușești să-l suprapui peste masca pe care vrei s-o afişezi, iar atunci unii dintre noi n-au încotro și plusează cu tupeu.
Iniţiatorul legii, Liviu Dragnea, afirmă că este vorba despre o „proastă comunicare“, apărînd intenţiile nobile ale legii: promovarea demnităţii umane, educaţia în ceea ce priveşte toleranţa prin crearea de politici publice care să garanteze drepturi egale tuturor cetăţenilor.
Pentru că redacţiile „sărăcesc“, din lipsă de bani, jurnaliştii sînt nevoiţi să-şi extindă atribuţiile: jurnaliştii din presa scrisă trebuie să fie prezenţi şi în mediul TV sau audio; să pună materiale pe site-uri şi să le şi promoveze în social media; să facă fotografii, să filmeze, să devină editori şi corectori.
După Revoluţie era o foame nebună după informaţie, nu se cumpăra un ziar, ci zece. Ţin minte că tatăl meu venea acasă, zilnic, cu teancul de ziare. Ce s-a întîmplat atunci era o nebunie post-dictatură. Românii încercau să se dumirească ce înseamnă democraţie, libertate.
Piaţa Romană, Bucureşti: la chioşcul de ziare dinspre coloane atîrnă şi un Garfield de pluş – probabil cadou. Este vorba despre reviste glossy, de sudoku şi integrame. Toate sînt foarte colorate, unele în ţiplă, cu cîte o ojă sau cîte un săpun oferite ca un soi de mită ca să cumperi şi revista.
"Discriminare" exista şi cînd uniforma era obligatorie. Colegele mele cu "stare" aveau mereu cămăşi de bumbac, impecabile, sarafane făcute pe comandă şi bentiţe cu pampoane. Diferenţa, între cine avea bani şi cine nu, se făcea şi cu uniformele obligatorii.
Cineva îmi spunea, mai demult, că preferă un zîmbet fals unei încruntături autentice. Socialmente, probabil că este de preferat. Cînd, la un „eveniment“, dai peste cineva pe care îl deteşti şi ştii că şi reciproca este valabilă, tensiunile sînt dezamorsate prin zîmbete şi discuţii ipocrite despre vreme şi alte nimicuri.
În discuţii particulare pe care le-am avut cu alţi jurnalişti, am aflat că şi ei au fost supuşi, la răstimpuri, diferitelor acte de hărţuire. Motivele pentru care nu vor să facă publice aceste informaţii merg de la „lipsa de dovezi“ la „asumarea riscurilor meseriei“.
