Vorbe pentru prieteni şi texte de PR

Sînt multe şi nebănuite contextele în care Madonna şi Leonard Cohen ar putea sta alături. În articolul de faţă, sînt reuniţi prin faptul că au avut în Bucureşti două concerte succesive, la depărtare de aproximativ o săptămînă, şi prin atitudinea pe care a avut-o fiecare faţă de publicul român.

Pe 26 august, Madonna a susţinut primul său concert în România. Ca orice vedetă care se respectă, a cerut să fie respectată. A solicitat toate cele necesare unui confort de tip autist, ba mai mult, a plusat "obişnuitele", comandîndu-şi pentru consum apă sfinţită. I s-au oferit de toate, după cum i s-a oferit şi cea mai intensă mediatizare. În timpul spectacolului însă, în faţa a zeci de mii de fani strînşi să-şi vadă idolul, printre care şi oameni în cărucioare, vedeta s-a dezlănţuit într-un discurs moralizator despre discriminarea romilor din Europa de Est, via România, şi despre cît de rasişti a auzit ea că am fi. Efectele? Pe moment, huiduieli, revoltă printre spectatori, o enervare siderată a vedetei şi, pînă la urmă, un gust amar şi de o parte, şi de alta. Ziua următoare au început declaraţiile şi comunicatele de presă din partea ONG-urilor inflamate de reacţia neromilor care au huiduit, denumiţi de către liderii romi „ţigani", opinia publică s-a agitat şi ea, iar problemele grave despre care vedeta se pare că nu prea are habar au fost din nou puse pe tapet, însă nu cu un scop nobil, ci din cauza unui context nefericit şi superficial, într-un mod nociv care a mai contribuit puţin la agravarea lor. Toate acestea pentru că o cîntăreaţă şi-a depăşit statutul, s-a erijat într-un formator de opinie, un moralizator fără multe informaţii la arhivă, care părea a sta pe vîrful icebergului gîndindu-se: de ce n-o fi mai cald?

Pe 4 septembrie, Leonard Cohen a concertat pentru a doua oară la Bucureşti. Revenirea sa, surprinzător de rapidă, a fost motivată şi de reacţia publicului de la primul său concert, ţinut pe 21 septembrie anul trecut, chiar de ziua lui. Vădit emoţionat, cel căruia un stadion întreg i-a cîntat „La mulţi ani!" a început concertul de anul acesta cu declaraţia: „Prieteni, vă mulţumesc mult că m-aţi invitat din nou să fim alături. Nu ştiu cînd ne vom mai revedea, aşa că la acest concert, toţi am hotărît să vă oferim tot ce avem". Ceea ce s-a şi întîmplat. Acompaniat de Sharon Robinson şi de Webb Sisters (Hattie şi Charley Webb), Roscoe Beck (chitară-bas şi directorul muzical al concertului), Neil Larsen (clape & acordeon), Bob Metzger (chitară electrică şi acustică), Javier Mas (chitară acustică), Rafael Gayol (percuţie) şi Dino Soldo (saxofon, clarinet şi clape), canadianul a susţinut un concert magnific, care a durat aproape trei ore şi jumătate, într-o atmosferă desăvîrşită, plină de emoţie şi de frumuseţe. Intervenţiile lui Cohen dintre cîntece, legătura sa cu publicul au fost calde, intime, de om venit în vizită la nişte prieteni, dornic să arate acelaşi respect faţă de gazdă, pe care şi gazda l-a dovedit faţă de el. Din timp în timp îşi prezenta formaţia, scoţîndu-şi pălăria în faţa lor, cu dibăcia sa poetică, „virtuozul care transformă cîntăreţul în cîntec", „prinţul preciziei" sau „păstorul conştiinţei noastre" – referindu-se aici la Roscoe Beck.

Mulţumea publicului pentru aplauze, de fiecare dată făcînd acelaşi gest, scoţîndu-şi pălăria, înclinîndu-se cu modestie, uşor, cu privirea plină de zîmbet, dar cu faţa plină de smerenie. Spre final, înainte de îndelungatele bisuri care au ridicat stadionul în picioare şi au umplut noaptea de euforie şi de imensă bucurie, înainte de a spune „rugăciunea" – „If it be your will" – şi înainte ca vocile celor două Webb Sisters să înfioare întreaga viaţă cu încă un moment de eternitate, discursul lui Cohen pentru români a sunat cam aşa: „Adînca mea recunoştinţă, pentru voi, prieteni, cei care mi-aţi ţinut toţi anii aceştia muzica în viaţă! Este o imensă onoare să cînt pentru voi. Aţi trecut prin atîtea, cunoaşteţi atît de multe despre spiritul uman, ştiţi ce îl face să înflorească, dar şi ce îl face să decadă. Este o onoare să cînt pentru inimi ca ale voastre, să fiu acceptat de către voi. Nu ştim cînd vom mai putea petrece în acest fel, prieteni. Dar pînă cînd se va întîmpla, fie ca norocul să treacă de partea voastră, să fiţi mereu înconjuraţi de prieteni şi de cei dragi vouă. Şi dacă e să nu fie acesta norocul vostru, fie ca binecuvîntările să vă găsească în solitudinea voastră. Vă sîntem adînc îndatoraţi pentru ospitalitatea pe care ne-aţi acordat-o şi în seara aceasta". A urmat muzica. Apoi aplauze, bisuri îndelungi, bucurie pură şi un sentiment de energie pozitivă creată pe scenă, receptată de public, răsfrîntă mai apoi din nou înspre scenă. Spectatorii şi artiştii, într-o simbioză perfectă, îşi oglindeau reciproc bucuria de a fi acolo, în acelaşi timp.

Şi probabil că în asta constă pînă la urmă valoarea artistului şi calitatea omului. A fi un geniu, dar a-ţi păstra umilinţa în faţa celui care te adoră, pentru a putea primi şi dărui în aceeaşi măsură şi pentru a putea face astfel diferenţa între vedetismul de carton şi autenticitatea artei.