Noile tabuuri

Acum cîţiva ani, la o masă cu nişte amici, în toiul unei discuţii extrem de aprinse despre soarta cîinilor vagabonzi din Bucureşti, m-am trezit cu o furculiţă în frunte. Furculiţa, aruncată la nervi, nervi iscaţi din dezbaterea pro şi contra eutaniaserea acestor cîini, mi s-a înfipt drept în cap. La propriu, dar şi la figurat. La propriu, mica rană s-a vindecat destul de rapid, dar la figurat mi-a rămas ca un soi de alarmă în ceea ce priveşte noile tabuuri ale subiectelor de conversaţie.

Pentru că, dacă pe vremuri „eticheta” prevedea, în codul discuţiilor de socializare, evitarea subiectelor care vizau politica şi religia - subiecte aprinse despre care cu greu poţi vorbi fără porniri pătimaşe, mi-am dat seama că spectrul subiectelor „tabu” la noi s-a extins extrem de mult.  Bunăoară, înainte să ating subiecte precum „integrarea romilor”, „căsătoria între persoane de acelaşi sex”, „vaccinare”, sau multe care n-au neapărat un impact social imediat, mă gîndesc de mai multe ori dacă nu e cazul să virez către starea meteo. Şi, bineînţeles, să mă uit la toate tacîmurile existente pe mese.

Glumind, mai mult sau mai puţin, nu pot însă să nu remarc vehemenţa cu care sînt tratate, atît în mass-media, cît şi la discuţiile de pahar, problemele societăţii în care trăim. Nu ştiu dacă este, de fapt, vorba despre un ecou al incapacităţii celor care au putere de decizie să rezolve acele aspecte născătoare de frustrări la firul ierbii, cert e că există din ce în ce mai multe puncte sensibile, şi din ce în ce mai puţină toleranţă şi relaxare. Iar asta se întîmplă şi cu oameni cunoscuţi, amici sau chiar prieteni.

Mi se pare că, abordînd temele „delicate” ale societăţii, pentru a ne impune punctul de vedere, trebuie să ne situăm de o anumită parte a baricadei, excluzînd din start faptul că poate interlocultorul nostru care are altă părere (şi care se situează automat de cealaltă parte a baricadei) poate avea dreptate. Chiar şi doar punctual. Probabil că vehemenţa de care dăm dovadă în discuţii este şi o stare accentuată a faptului că ne simţim neputicioşi în faţa acestor „probleme”. Nu avem putere de decizie, ni se pare de fapt că nu avem nici o putere, aşa că ne vărsăm frustrările în discuţii cu amicii pe care ţinem să-i convingem că punctul nostru de vedere este cel valabil. Măcar pe ei. Argumentele pe care le aruncăm în război trebuie să fie imbatabile pentru că altfel nu rezolvăm nimic, nici măcar într-o seară de clămpăneală. Nu putem lăsa garda jos, nu putem face concesii şi, în nici un caz, nu putem avea umor. Fără nuanţe de gri.

Nu poţi susţine, de exemplu, că integrarea romilor ne priveşte pe toţi, pentru că, dacă ai face-o, ţi-ai recunoaşte propriile porniri rasiste – pe care tu, ca om civilizat, nu le poţi avea. „Ei sînt de vină” devine astfel un argument tranşant, care te delimitează de orice responsabilitate şi opreşte, de fapt, orice dialog. Ne definim ca persoane morale, cu principii, deci „homosexualii” să stea în banca lor, pentru că dacă vor avea dreptul la căsătorie vor putea adopta copii, ceea ce va perverti în mod automat viaţa acelor copii – un alt argument imbatabil, care nici nu apleacă urechea la faptul că homosexualitatea nu e ceva ce ţine de anturaj. Ca să nu mai spun de mereu acelaşi subiect „ăştia sînt românii / aşa e în România” – în care generalizarea delimitează automat pe cel care emite clişeul, erijîndu-l într-un judecător al celorlalţi.

Cred că, indiferent de subiect, discuţiile în contradictoriu ar trebui să fie născătoare de soluţii sau, cel puţin să ne îmbogăţească cu alte puncte de vedere şi nu să devină o cearta între orbi, în care singurul scop e să-ţi impui punctul de vedere, validîndu-ţi, astfel, valoarea de care ţii cu dinţii. Şi mai cred că, dacă la firul ierbii nu putem vorbi raţional despre acele subiecte care ţin de sfera societăţii în care trăim, dacă le transformăm în tabuuri, ca să nu se „işte” ceartă, nu putem avea, de fapt, nici o pretenţie la o schimbare în bine.