Buricul pămîntului
Cine e cel mai frumos? Ha? Cine e cel mai iubit din lume? Cine e frumosul meu? Cine e cel mai cel din lume? Cine e minunatul?
Minunatul e un copil de vreo 5 ani care mă priveşte plictisit şi uşor tîmp, cît maică-sa e picată în fund de admiraţie pentru propria progenitură. Mă prefac că citesc. „Ce citeşti?” - mă întreabă brusc, ignorînd pupăturile mamei şi faptul că sînt o străină care e „ocupată”. Îi zîmbesc stîngaci. Îmi vine să-i spun maliţios „Mantisa”, dar mă limitez la secul „O carte”. Puştiul îşi dă ochii peste cap, pufneşte dispreţuitor din vîrful buzelor, cam cum ar face un şef-clişeu de corporaţie multinaţională pregătit să-şi concedieze mult prea tîmpitul angajat. „Ce răspuns idiot, bineînţeles că citeşti o carte! Ce altceva poţi să citeşti?”
Fac ochii mari şi mă uit la maică-sa. Îmi surîde mîndră: „E atît de isteţ!”
Isteţul tocmai ce m-a făcut idioată. Şi ca să mă port în consecinţă, intru în defensivă: „Poţi citi ziarul, poţi citi o revistă... poţi citi un manual, de pildă, sau poţi citi un compendiu de fizică!” Turuiala mea e jenantă, de vreme ce-l pierdusem de la primul cuvînt. Minunatului i se rupe de justificarea mea şi, nervos, îi comandă maică-sii să plece, pentru că s-a plictisit. Maică-sa, mult prea ocupată cu admiratul, nu-şi băuse cafeaua. Îi cere doar un minuţel s-o termine şi să ceară nota. „Acum, acum, acum!”
Minicriza vlăstarului nu pare s-o panicheze pe mamă, destul de obişnuită şi, mai mult, aproape încîntată de acest acces de autoritate. La un moment dat, printre chiţăielile minunatului şi glumiţele cu chelnerul venit în grabă cu nota de plată, mama se apleacă spre mine, complice: „Are atîta personalitate!”
Un cuvînt cît un concept, se pare, în noua filozofie de educaţie. „Nu inhiba personalitatea copilului” este deja mentalitatea multor părinţi care mizează pe dezvoltarea fără restricţii a copiilor. Lasă-i să facă ce vor, altfel nu le stimulezi încrederera de sine. Bineînţeles, neavînd copii, sînt mai înclinată să judec negativ această lipsă de graniţe, graniţe în care părintele modern nu crede. Personal, m-aş urca pe pereţi dacă aş avea un mic Goe prin preajmă, care să-şi permită să se tragă de şireturi cu mine, să mă transforme din părinte într-un soi de servitor - sclav care e bun doar să îndeplinească ordine şi să fie mut de admiraţie pentru personalitatea debordantă a unui prichindel care bate din picior, furios, năbădăios şi plin de sine. Un sine mic, dar al naibii de insistent.
Pe de altă parte, nu pot să nu fac o paralelă cu societatea în care trăim. Modestia autentică şi „bunul-simţ” au devenit desuete. Cine e mai cîştigat azi? Cel care la telefon se prezintă, te întreabă dacă te deranjează şi dacă ai cîteva minute libere să vorbeşti, sau cel care te ia tare, cu un „Bună” informal urmat de numele tău mic - deşi habar n-ai cu cine vorbeşti - şi care îţi cere ceva pe ton de comandă, într-o avalanşă verbală, părînd că îţi face o favoare slugărindu-te? E mai cîştigat cel care roagă, sau cel care impune? E mai vizibil cel care aşteaptă în banca lui sau cel care face pe nebunul? Reţinere sau îngîmfare?
Observ, din ce în ce mai mult, că încrederea excesivă în sine, eliminarea oricărui tip de inhibiţie, poziţionarea din start pe o treaptă mai sus ca a interlocutorului sînt ingrediente ale succesului. Legat de asta, una dintre lecţiile majore pe care le-am primit în viaţă a fost „Nu te justifica! În clipa în care o faci, pierzi teren. Îi acorzi celuilalt puterea.” Iar „puterea” e vitală pentru a te impune în faţa celuilalt. Astfel, propria evaluare la cote ridicate, eliminarea oricărui dubiu că nu eşti buricul pămîntului au devenit apanaj al supravieţurii.
Dar, dacă devenim cu toţii statui pe propriile piedestale, cum mai reuşim să interacţionăm la nivel uman? Dacă sîntem cu toţii „burice”, cum mai arată punţile dintre noi?
