Micile tragedii
Mă număr printre răsfăţaţii cu care viaţa a fost darnică. Cei care nu au avut niciodată vreo problemă reală. Nici noi, nici cei apropiaţi nouă. Noi nu aveam legate de picior traume grele. Destinul nostru nu a avut acte de rebeliune însemnate. Sîntem grupul fericiţilor cărora li se întîmplă exact ceea ce trebuie să li se întîmple.
Bineînţeles, avem şi noi suferinţele şi angoasele noastre. Avem probleme existenţiale sau amoroase, locul de muncă ne stresează sau jucătorul preferat de snooker pierde finala Campionatului Mondial. Cînd ne lovesc "problemele", uneori, în funcţie de intensitatea şi semnificaţia pe care le-o dăm, avem parte de mici tragedii. Sîntem bosumflaţi, ni se îneacă toate corăbiile şi ne întrebăm, retoric, "de ce mi se întîmplă tocmai mie?". Ne justificăm astfel micile tragedii, dramolete în fapt, spunîndu-ne: "problema mea e cea mai mare pentru că este a mea".
Dar, tot uneori, ni se întîmplă şi să punem lucrurile în perspectivă. Cînd unui prieten i se întîmplă o tragedie reală. Cînd deschidem facebook-ul sau televizorul şi aflăm că la Nisa un camion a intrat în mulţimea de oameni adunaţi să serbeze Ziua Franţei. Cînd atentatele teroriste se ţin lanţ. Sau cînd, într-un club bucureştean, din cauza neglijenţei şi nepăsării mor oameni, iar alţii rămîn cu sechele pe viaţă. Sau cînd aflăm, stupefiaţi, că într-un sat românesc, zeci de tineri au fost ţinuţi sclavi, ani de zile. Ţinuţi în lanţuri, răpiţi, bătuţi, înjosiţi. Iar asta, cu acordul tacit al locuitorilor şi al autorităţilor.
Cei cu adevărat norocoşi reuşesc atunci să îşi dea seama de norocul lor. Şi să reuşească să fie recunoscători. Şi, cred, cei cu adevărat norocoşi înţeleg că dărnicia sorţii le-a fost dată cu un scop şi încearcă, punctual sau la scară largă să intervină pentru cei aflaţi la celălalt capăt al sorţii. Să regleze, cum pot, conturile. Să fie generoşi cu norocul lor.
