„Eu nu sînt prostul tău“
Cînd s-a întors din Statele Unite, amicul meu era cel mai calm şofer pe care l-am cunoscut vreodată. Neobişnuit cu traficul din Bucureşti, nu se enerva cînd cineva îi tăia calea. Lăsa pe toată lumea să i se bage în faţă şi, chiar dacă uneori punea frîne bruşte ca să evite o coliziune cu cineva care privea doar în direcţia drumului său, părea că nici nu-l afectează. Ba, mai mult, la cîte o înjurătură de-a mea, mă privea uluit şi mă întreba, la fel de calm: „Dar ce s-a întîmplat?” În doar cîteva luni de condus prin București amicul meu, care nu le avea deloc cu ocările, ajunsese să înjure mai abitir ca un birjar. Ceea ce mi-a amintit de povestea unei mame care cumpărase pentru fetiţa ei un hamster. Drăgălaş şi jucăuş, micul ghemotoc era de o blîndeţe inimaginabilă. Fetiţa, însă, părea scoasă din mijlocul Familiei Addams. Atît a zăpăcit animalul, că acesta devenise, brusc, turbat. Din micul bleg, se transformase într-o fiară, muşca şi scuipa, preventiv, chiar dacă cineva cu intenţii bune voia să-l mîngîie.
Departe de mine gîndul de a-mi compara amicul cu un hamster. Dar, cumva, deraierea comportamentală în cele două exemple avea aceaşi cauză: un mediu exterior agresiv care te învaţă, vorba bunicii, că atunci „cînd trăieşti cu măgarii, te înveţi să zbieri”.
Însă azi, în contextul societăţii în care trăiesc, vorba bunicii a devenit mai degrabă „învaţă întîi să zbieri, pentru că sigur vei trăi cu măgarii”. Zilnic, simt aceste puseuri de agresivitate gratuită. Şi nu vorbesc despre cauză şi efect, ci mai degrabă despre o agresivitate preventivă. În trafic, pe stradă, în magazine, chiar în relaţiile dintre oameni, online si offline, în mass-media sau la nivel politic. Ne simţim parcă în permanență ameninţaţi că cineva „vrea să ne facă la buzunare”. Iar această frică de a nu fi „fraieriţi”, de a nu fi etichetaţi ca „prostul cuiva” pare a fi intrat deja în metastază.
Dacă eşti la volan, iar „acela” din faţa ta nu demarează fix în clipa în care roşul devine verde, claxonezi. Dacă cineva dă peste tine din greşeală pe stradă sau în magazin, te enervezi pentru că, nu-i aşa, respectivul trebuia să aibă ochi la spate. Dacă mergi la un spectacol de teatru şi nu înţelegi conceptul regizoral, în loc să ieşi din sală, îţi manifestezi zgomotos dezaprobarea pentru că „ăia” de pe scenă îşi cam bat joc de tine şi vrei ca atît actorii, cît şi spectatorii să afle că tu te-ai prins.
Exemple sînt cu duiumul. O anumită stare de tensiune permanentă care ne face să vrem să plătim cu aceeaşi monedă, ignorînd că uneori schimbul valutar nu este cel corect. Sîntem mai degrabă circumspecţi şi preferăm să acţionăm în avans, cu ţîfnă, mai degrabă decît să ne expunem pericolului de a fi traşi pe sfoară.
Nu ştiu dacă această meteahnă, frica de a nu fi luat „de prost”, este un complex înrădăcinat în comunism, cînd totul era contra individului, de la partid la vînzătoarea de la alimentară. Dar ce observ în jurul meu este o accentuată neîncredere în acţiunile celuilalt, pe care le vedem, din start, intenţionat rău-voitoare. Circumstanțele atenuante au dispărut de pe radar şi ne grăbim să aplicăm sentinţa înainte de a asculta pledoariile.
