Christian Dior: dependenţa de frumos

Publicat în Dilema Veche nr. 636 din 28 aprilie - 4 mai 2016
Christian Dior: dependenţa de frumos jpeg

Am o pasiune „păcătoasă“: parfumurile. Spun păcătoasă pentru că nu este o pasiune tocmai ieftină, iar cînd descopăr un nou parfum, a cărui poveste mă incită, iar alchimia lui mă fascinează, raţiunea financiară va ceda cu siguranţă în faţa dorinţei febrile de a-l avea. Pentru cineva din afara acestei pasiuni, poate părea un capriciu: să dai un car de bani pentru o sticluţă pe care o vei pune pe un raft, alături de alte zeci de sticluţe, nu pare a fi o alegere tocmai înţeleaptă. Pentru un pasionat însă, tocmai acest lucru este, de fapt, singurul care contează.

Această „febră“ mi-a fost declanşată din anii de liceu. După Revoluţie, descoperisem parfumurile celebre, în fiolele-mostre care se vindeau prin buticurile de cartier. Prima fiolă a dependenţei de Dior a fost „Poison“. O întîlnire ca o poveste de amor. Dar nu iubirea tandră şi armonioasă, pe care o poţi descoperi în alte parfumuri cu care te potriveşti din start, pentru că găseşti în ele atîtea afinităţi încît dezvolţi cu ele, de la început, o dulce căsnicie fără provocări, ci un amor nebun şi contorsionat şi straniu. A fost ca atunci cînd întîlneşti pe cineva pe care nu-l poţi dibui din prima. Care se joacă cu mintea ta. Este un parfum complicat, de care am vrut să mă despart de cîteva ori, pentru că nu-l puteam controla şi pentru că îl simţeam prea puternic şi prea dominator. L-am „înşelat“, de-a lungul timpului, cu alte parfumuri. Am încercat chiar să scap de el, să-l abandonez şi să-l pitesc în spatele altor sticluţe, în ideea că, dacă nu-l mai văd, îl voi uita. Cu toate acestea, îmi reveneau obsesiv în minte notele sale dure şi metalice de coriandru, apoi tandreţea tuberozei şi veselia florilor de portocal. Inutil să spun că nu m-am putut desprinde niciodată de el. Pentru mine este acel parfum-tatuaj, genul de parfum pe care îl au în sertar majoritatea colecţionarilor de parfumuri. Orice pasiune ar mai urma după el, crush-ul major rămîne acolo, nucleul central. După douăzeci de ani, parfumul meu, întunecat şi misterios, încă mă recheamă, de fiecare dată, cu alte şi alte poveşti.

Poveştile brand-ului Dior

Cînd colecţionezi parfumuri, colecţionezi de fapt, şi poveştile din spatele lor. Iar poveştile brand-ului Dior sînt precum notele unui parfum. Cele de vîrf, tinereţea tînărului Dior, obligat de părinţi să urmeze o altă carieră decît cea pe care şi-ar fi dorit-o, cele de mijloc, tumultuoasa lui devenire şi succesul, iar cele de bază – recuperarea domeniului Château de La Colle Noire de către Casa Dior, proces care a demarat acum cîţiva ani şi s-a încheiat abia în 2016.

Christian Dior s-a născut în 1905, în Franţa, în Granville, într-o familie de oameni înstăriţi. Tatăl, industraş şi om de afaceri, îşi dorea pentru fiul său o carieră „serioasă“, în diplomaţie, ignorînd înclinaţiile tînărului Christian Dior către artă. Deşi visul acestuia era iniţial arhitectura, tînărul a fost obligat să se înscrie la Şcoala de Ştiinţe Politice. A abandonat însă cursurile, iar după stagiul militar pe care a trebuit să-l facă, a reuşit să îşi deschidă o galerie de artă împreună cu prietenul său Jacques Bonjean. Galeria a fost un succes, prin ea trecînd opere de artă ale artiştilor în vogă, precum Salvador Dalí, însă a fost închisă la începutul anilor ’30, în urma crizei financiare mondiale, cînd întreaga afacere a familiei Dior a intrat în faliment. La scurt timp după acest faliment, unul dintre fraţii săi a murit, urmînd ca, la doar cîteva luni, mama lor să aibă aceeaşi soartă. Iar negura era abia la început. După cîţiva ani, Christian Dior s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză, fiind nevoit să părăsească Parisul şi lumea de artişti în mijlocul căreia trăia.

Atunci însă, departe de toţi, roata a început să se învîrtească. Izolarea de Paris s-a dovedit a fi cea care a declanşat pasiunea tînărului pentru desen. A început să schiţeze modele de haine şi pălării, pe care, mai apoi, la revenirea în capitala Franţei, a început să le vîndă din uşă în uşă, ca să îşi cîştige existenţa. Schiţele au fost cumpărate de diferiţi croitori, modiste sau editori de reviste de modă. Modelele sale începuseră să circule şi să fie apreciate, iar în 1938 un cunoscut couturier parizian, Robert Piquet, i-a propus să lucreze pentru el.

Contextul istoric era însă unul nefast pentru o expansiune reală a modei. Vorbim despre perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cînd ocupaţia nazistă, restricţiile şi lipsa banilor făceau imposibile visele de creativitate.

Sfîrşitul războiului a însemnat şi începutul ascensiunii lui Dior. În 1946 are loc întîlnirea care avea să-i schimbe pentru totdeauna destinul. Marcel Boussac, proprietarul casei de modă Philippe et Gaston, o fostă afacere înfloritoare aflată atunci în pragul falimentului, îşi dorea un designer capabil să redea Casei strălucirea de odinioară. Între cei doi au avut loc mai multe întîlniri. Pe de o parte, Boussac îşi dorea revitalizarea afacerii sale, pe de alta, Dior îşi dorea propria sa afacere. Neştiind ce să facă, fiind şi superstiţios din fire, Dior se întîlneşte cu o celebră clarvăzătoare din Paris, Madame Delahaye, care îi spune că aceasta este şansa vieţii sale şi că de acum va trebui să îşi lege viaţa de „flori şi de femei“. Motivat şi entuziasmat, Christian Dior îşi va convinge potenţialul partener de afaceri să îi ofere logistica necesară pentru deschiderea unei noi case de modă, cu o nouă viziune. Boussac se lasă convins şi, spre sfîrşitul anului 1946, în Avenue Montaigne 30, avea să apară Maison Christian Dior.

O rochie, un parfum

În 1947, Christian Dior își prezintă prima sa colecţie. O colecţie prin care, practic, îşi aruncă întreaga miză pe masa de joc. Pentru că nu a fost o colecţie „raţională“ şi „cuminte“, chitită să urmărească tendinţele străzii pariziene care se adaptase la ora respectivă condiţiilor războiului prin care trecuse o lume întreagă, femeile începînd să poarte haine din ce în ce mai simple şi, lucru de neconceput pentru Dior, să renunţe la pălării. „O femeie fără pălărie nu este o femeie îmbrăcată“ – obişnuia să spună el.

Colecţia a fost, aşadar, o răzvrătire împotriva tuturor lipsurilor îndurate în timpul războiului. O revoltă care urma să răzbune perioada „lovită de sărăcie, zgîrcită, obsedată de carnetele de raţii şi cupoanele pentru haine“, perioada „morţii imaginaţiei“, după cum declara însuşi creatorul. Creaţiile sale, opulente şi maiestuoase, erau inspirate de data aceasta din delicateţea şi perfecţiunea florilor, cu care Dior identifica trupul feminin: „rotunjimile umerilor, busturile pline şi taliile delicate“.

Aşa se face că, pe 12 februarie, 1947, în Avenue Montaigne 30, au defilat pe podium 90 de modele de rochii în aplauzele entuziaste ale publicului. Toată strălucirea Parisului de odinioară revenise acolo: iar rochiile fabuloase, pe lîngă pantofi, bijuterii, mănuşi sau pălării, au primit un accesoriu inedit: primul parfum creat de Casa Dior, „Miss Dior“, parfumul cu inima de trandafir, un parfum pe care Dior l-a dedicat surorii sale, Catherine.

Legenda spune că, pentru acea prezentare, au fost confecţionate exact 90 de sticluţe de parfum, cîte una pentru fiecare rochie. Dacă îţi doreai o rochie, trebuia să cumperi şi parfumul. Şi viceversa.

După spectacolul grandios, editorul revistei Harper’s Bazaar, Carmen Snow, a scris un editorial în urma căruia această primă colecţie a primit numele New Look. „Dragă Christian“, scria jurnalista, „prezentarea ta a fost o revelaţie, rochiile au adus pe scenă un New Look“ – colecţia rămînînd cunoscută în istoria modei drept New Look. În toamna aceluiaşi an, Christian Dior a primit Oscarul pentru această colecţie.

Florile şi femeile

Christian Dior era îndrăgostit de flori. O altă legendă spune că, pe lîngă trandafir, lăcrămioara era cealaltă floare de suflet a creatorului, drept care obişnuia să coasă în tivul hainelor sau în manşetă cîte o floare de lăcrămioară. Tocmai pentru aceasta, Dior va cumpăra, în 1951, o proprietate în regiunea florilor parfumierilor din întreaga lume, Grasse.

Dar aici nu a venit pur şi simplu. Grasse era o regiune de care era legat sufleteşte de foarte multă vreme. Încă din anii crizei financiare din 1930, după falimentul prin care a trecut familia sa, toţi s-au mutat în regiunea Var. Mai tîrziu, în timpul ocupaţiei naziste, Christian Dior se refugia aici, avînd o grădină de legume pe care o cultiva din motive cît se poate de raţionale: pentru a supravieţui foametei. Cînd, la sfîrşitul războiului, după ce devenise un celebru creator de modă, amintirea Sudului şi, în special, a regiunii Grasse îi rămăsese la fel de caldă în suflet, ca amintirea unui loc de refugiu primitor, unde descoperise oameni frumoşi şi ospitalieri şi peisaje de o frumuseţe sălbatică. Provence devenise, aşadar, pentru o familie din regiunea normandă, casa de vis şi de suflet unde Dior îşi cultivase, literal şi metaforic, iubirea pentru flori.

Proprietatea cumpărată aici, cunoscută drept Château de La Colle Noire, a început să fie renovată. Arhitectul peisagist André Svétchine, pe care Dior l-a cunoscut într-o călătorie în fosta Uniune Sovietică, a transformat casa şi grădina într-un vis floral. Totul a fost reinventat: pivniţa de vinuri, de exemplu, sau hambarele au devenit apartamente luxoase şi saloane deschise, iar grădina s-a transformat într-un paradis al trandafirului şi iasomiei. Simbolul Dior, Roza Vînturilor, a devenit un leitmotiv în decoraţiunile interioare.

Din păcate, creatorul nu s-a bucurat prea mult de acest vis, Christian Dior murind şase ani mai tîrziu, în octombrie, 1957. Sora sa, care a moştenit castelul, l-a vîndut destul de repede unui lanţ hotelier. În 1976, proprie­tatea a fost revîndută unui alt consorţiu hotelier, care l-a refăcut şi l-a transformat într-un loc care putea fi închiriat pentru nunţi şi evenimente. Tot aici, în 1999, membrii formaţiei britanice de muzică rock Oasis şi-au înregistrat cel de-al patrulea album, Standing on the shoulder of giants.

În 2016, departamentul Christian Dior Parfums a reuşit însă să recupereze proprietatea, Château de La Colle Noire, dorind să readucă domeniul la gloria de odinioară. S-au refăcut decorurile create iniţial de Christian Dior şi grădina, replantîndu-se celebrii trandafirii de mai şi iasomia de Grasse. Cu această ocazie am discutat şi cu cîţiva reprezentanţi ai Casei Dior.

Château de La Colle Noire

Reinstaurarea nucleului Casei de Parfumuri Dior în zona Grasse s-a dorit a fi, în mod egal, o revenire la origini, dar şi o punte spre viitor, piatra de temelie a parfumurilor Dior regăsindu-se în această zonă, iar esenţele fiind extrase din florile care cresc în „Domaine de Manon“ şi „Clos de Callian“.

„Am plantat o mulţime de flori. Am recreat o adevărată colecţie de trandafiri, pentru care ne-am inspirat nu doar din trandafirii care erau deja plantaţi aici, trandafirii de la Château de La Colle Noire, dar de asemenea şi din grădina de trandafiri pe care mama lui Christian Dior a creat-o la Villa Les Rhumbs, în Granville. Aşa se face că am plantat şi acei trandafiri de Granville, din cei care creşteau pe stîncile din oraşul natal al creatorului. De asemenea, am plantat şi butaşi de trandafiri în culori pastel, cu un parfum deosebit, precum specia Blanc Double de Coubert“ – ne-a declarat Philipe Deliau, arhitectul peisagist care s-a ocupat de restaurarea grădinii castelului.

În ceea ce priveşte faima legată de calitatea florilor care cresc în regiunea Grasse, Francois Demachy, parfumierul Casei Dior, ne-a spus că, în urmă cu zece ani, cînd a ajuns la Dior, „exista acea dorinţă puternică de a restabili un criteriu de excelenţă – ceea ce pentru mine a fost şi este un leitmotiv care mă asigură că am făcut alegerea potrivită. Din punctul meu de vedere, o casă de parfumuri atît de importantă precum este Casa Dior are obligaţia de a folosi produse emblematice, iar aceasta înseamnă să foloseşti florile din regiune Grasse. O casă de parfumuri care se respectă trebuie să îşi aleagă esenţele care provin din florile culese din regiunea Grasse“.

Declaraţiile celor doi sînt doar cîteva din multele motive care au încurajat Casa Dior să-şi redescopere rădăcinile în ţinutul florilor prin excelenţă, Grasse. Recuperînd Château de La Colle Noire, Casa Dior şi-a recuperat nu doar o proprietate plină de poveştile trecutului, dar şi de cele ale viitorului şi probabil, azi, mai mult ca niciodată, se poate spune că Dior este în Grasse.

Deşi nu există „dovezi“ scrise, ambiţia lui Dior de a transforma Château de La Colle Noire într-o proprietate pentru plantaţii vaste de flori era evidentă. Au existat schiţe, dar şi numeroase discuţii care stau mărturie că, încă din ziua în care a cumpărat castelul şi hectarele de pămînt din jur, şi-a dorit acest lucru. De asemenea, nerăbdarea cu care s-a apucat realmente de lucru: a plantat sute de migdali, peste 30 de cireşi, şiruri de viţă‑de-vie (care în timp au produs vinul Château de La Colle Noire), cîmpuri întregi de măslini şi pomi fructiferi.

Dar, mai mult ca orice, creatorul de pe strada pariziană Montaigne şi-a dorit să perpetueze tradiţia regiunii de a planta flori pentru parfumuri, făcînd un sistem de irigaţii pentru a aduce apa din Montauroux, satul învecinat, pentru cultivarea iasomiei, a trandafirului de mai şi a levănţicii. Pentru toate acestea a angajat o întreagă echipă de experţi în horticultură.

Cei care au lucrat în acea echipă şi care mai trăiesc îşi amintesc şi de iubirea pe care o avea Dior pentru această regiune, dar şi de ambiţia enormă pe care o avea pentru a o transforma într-un regat al florilor. „Era atît de frumos, erau flori peste tot!“ Flori de care se îngrijea ca de nişte copii: dacă, de exemplu, se întîmpla să nu fie în Grasse, telefona şi cerea în permanenţă informaţii despre starea lor, dacă le merge bine şi dacă au înflorit.

Pentru el, un designer de modă, parfumul ajunsese să conteze la fel de mult ca hainele. Trebuia să fie la fel de frumos şi de perfect ca rochiile pe care le crea. Iar pentru asta, florile din care parfumierii extrăgeau esenţele trebuia să fie îngrijite cu toată dragostea, acea dragoste pentru frumos şi perfecţiune, singura care rezistă, de fapt, peste timp.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Iphone-ul care l-a băgat la închisoare pe Cherecheș. „Ți-ai vândut sufletul diavolului... Eu sunt ăla”
Una dintre probele principale ale acuzării în cazul lui Cătălin Cherecheș a fost seria de 47 de înregistrări audio realizate cu un Iphone S 5. Instanțele au analizat expertize și contra-expertize pentru a răspunde acuzațiilor primarului conform cărora înregistrările au fost trunchiate.
image
Dezvăluiri tulburătoare în cazul doctoriței de 31 de ani ucise în Franța. Cine este principalul suspect și ce spune logodnicul ei
Apar noi detalii în cazul Doinei Jurcă, tânăra doctoriță de 31 de ani din Galați, care a fost găsită înjunghiată într-un apartament din Franța. Logodnicul Doinei spune că principalul suspect este un francez, care ar fi fost reținut
image
Scenă de coșmar la Suceava. Un om de afaceri și-a ucis mama și apoi a început să strige cu o cruce în mână
O femeie în vârstă de 78 de ani, din comuna Dumbrăveni, județul Suceava, a fost găsită moartă, cu numeroase urme de agresiune pe corp, în locuința fiului ei. Anchetatorii au descoperit o scenă de groază la fața locului

HIstoria.ro

image
Cine este și de unde vine Moş Nicolae?
În noaptea de 5 spre 6 decembrie tradiţia spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi vede copiii care sunt cuminţi, lăsându-le în cizmuliţe dulcuri şi alte daruri. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată iar copiii care au fost cuminţi vor găsi în ghetuţe diverse cadouri.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.