Christian Dior: dependenţa de frumos
Am o pasiune „păcătoasă“: parfumurile. Spun păcătoasă pentru că nu este o pasiune tocmai ieftină, iar cînd descopăr un nou parfum, a cărui poveste mă incită, iar alchimia lui mă fascinează, raţiunea financiară va ceda cu siguranţă în faţa dorinţei febrile de a-l avea. Pentru cineva din afara acestei pasiuni, poate părea un capriciu: să dai un car de bani pentru o sticluţă pe care o vei pune pe un raft, alături de alte zeci de sticluţe, nu pare a fi o alegere tocmai înţeleaptă. Pentru un pasionat însă, tocmai acest lucru este, de fapt, singurul care contează.
Această „febră“ mi-a fost declanşată din anii de liceu. După Revoluţie, descoperisem parfumurile celebre, în fiolele-mostre care se vindeau prin buticurile de cartier. Prima fiolă a dependenţei de Dior a fost „Poison“. O întîlnire ca o poveste de amor. Dar nu iubirea tandră şi armonioasă, pe care o poţi descoperi în alte parfumuri cu care te potriveşti din start, pentru că găseşti în ele atîtea afinităţi încît dezvolţi cu ele, de la început, o dulce căsnicie fără provocări, ci un amor nebun şi contorsionat şi straniu. A fost ca atunci cînd întîlneşti pe cineva pe care nu-l poţi dibui din prima. Care se joacă cu mintea ta. Este un parfum complicat, de care am vrut să mă despart de cîteva ori, pentru că nu-l puteam controla şi pentru că îl simţeam prea puternic şi prea dominator. L-am „înşelat“, de-a lungul timpului, cu alte parfumuri. Am încercat chiar să scap de el, să-l abandonez şi să-l pitesc în spatele altor sticluţe, în ideea că, dacă nu-l mai văd, îl voi uita. Cu toate acestea, îmi reveneau obsesiv în minte notele sale dure şi metalice de coriandru, apoi tandreţea tuberozei şi veselia florilor de portocal. Inutil să spun că nu m-am putut desprinde niciodată de el. Pentru mine este acel parfum-tatuaj, genul de parfum pe care îl au în sertar majoritatea colecţionarilor de parfumuri. Orice pasiune ar mai urma după el, crush-ul major rămîne acolo, nucleul central. După douăzeci de ani, parfumul meu, întunecat şi misterios, încă mă recheamă, de fiecare dată, cu alte şi alte poveşti.
Poveştile brand-ului Dior
Cînd colecţionezi parfumuri, colecţionezi de fapt, şi poveştile din spatele lor. Iar poveştile brand-ului Dior sînt precum notele unui parfum. Cele de vîrf, tinereţea tînărului Dior, obligat de părinţi să urmeze o altă carieră decît cea pe care şi-ar fi dorit-o, cele de mijloc, tumultuoasa lui devenire şi succesul, iar cele de bază – recuperarea domeniului Château de La Colle Noire de către Casa Dior, proces care a demarat acum cîţiva ani şi s-a încheiat abia în 2016.
Christian Dior s-a născut în 1905, în Franţa, în Granville, într-o familie de oameni înstăriţi. Tatăl, industraş şi om de afaceri, îşi dorea pentru fiul său o carieră „serioasă“, în diplomaţie, ignorînd înclinaţiile tînărului Christian Dior către artă. Deşi visul acestuia era iniţial arhitectura, tînărul a fost obligat să se înscrie la Şcoala de Ştiinţe Politice. A abandonat însă cursurile, iar după stagiul militar pe care a trebuit să-l facă, a reuşit să îşi deschidă o galerie de artă împreună cu prietenul său Jacques Bonjean. Galeria a fost un succes, prin ea trecînd opere de artă ale artiştilor în vogă, precum Salvador Dalí, însă a fost închisă la începutul anilor ’30, în urma crizei financiare mondiale, cînd întreaga afacere a familiei Dior a intrat în faliment. La scurt timp după acest faliment, unul dintre fraţii săi a murit, urmînd ca, la doar cîteva luni, mama lor să aibă aceeaşi soartă. Iar negura era abia la început. După cîţiva ani, Christian Dior s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză, fiind nevoit să părăsească Parisul şi lumea de artişti în mijlocul căreia trăia.
Atunci însă, departe de toţi, roata a început să se învîrtească. Izolarea de Paris s-a dovedit a fi cea care a declanşat pasiunea tînărului pentru desen. A început să schiţeze modele de haine şi pălării, pe care, mai apoi, la revenirea în capitala Franţei, a început să le vîndă din uşă în uşă, ca să îşi cîştige existenţa. Schiţele au fost cumpărate de diferiţi croitori, modiste sau editori de reviste de modă. Modelele sale începuseră să circule şi să fie apreciate, iar în 1938 un cunoscut couturier parizian, Robert Piquet, i-a propus să lucreze pentru el.
Contextul istoric era însă unul nefast pentru o expansiune reală a modei. Vorbim despre perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cînd ocupaţia nazistă, restricţiile şi lipsa banilor făceau imposibile visele de creativitate.
Sfîrşitul războiului a însemnat şi începutul ascensiunii lui Dior. În 1946 are loc întîlnirea care avea să-i schimbe pentru totdeauna destinul. Marcel Boussac, proprietarul casei de modă Philippe et Gaston, o fostă afacere înfloritoare aflată atunci în pragul falimentului, îşi dorea un designer capabil să redea Casei strălucirea de odinioară. Între cei doi au avut loc mai multe întîlniri. Pe de o parte, Boussac îşi dorea revitalizarea afacerii sale, pe de alta, Dior îşi dorea propria sa afacere. Neştiind ce să facă, fiind şi superstiţios din fire, Dior se întîlneşte cu o celebră clarvăzătoare din Paris, Madame Delahaye, care îi spune că aceasta este şansa vieţii sale şi că de acum va trebui să îşi lege viaţa de „flori şi de femei“. Motivat şi entuziasmat, Christian Dior îşi va convinge potenţialul partener de afaceri să îi ofere logistica necesară pentru deschiderea unei noi case de modă, cu o nouă viziune. Boussac se lasă convins şi, spre sfîrşitul anului 1946, în Avenue Montaigne 30, avea să apară Maison Christian Dior.
O rochie, un parfum
În 1947, Christian Dior își prezintă prima sa colecţie. O colecţie prin care, practic, îşi aruncă întreaga miză pe masa de joc. Pentru că nu a fost o colecţie „raţională“ şi „cuminte“, chitită să urmărească tendinţele străzii pariziene care se adaptase la ora respectivă condiţiilor războiului prin care trecuse o lume întreagă, femeile începînd să poarte haine din ce în ce mai simple şi, lucru de neconceput pentru Dior, să renunţe la pălării. „O femeie fără pălărie nu este o femeie îmbrăcată“ – obişnuia să spună el.
Colecţia a fost, aşadar, o răzvrătire împotriva tuturor lipsurilor îndurate în timpul războiului. O revoltă care urma să răzbune perioada „lovită de sărăcie, zgîrcită, obsedată de carnetele de raţii şi cupoanele pentru haine“, perioada „morţii imaginaţiei“, după cum declara însuşi creatorul. Creaţiile sale, opulente şi maiestuoase, erau inspirate de data aceasta din delicateţea şi perfecţiunea florilor, cu care Dior identifica trupul feminin: „rotunjimile umerilor, busturile pline şi taliile delicate“.
Aşa se face că, pe 12 februarie, 1947, în Avenue Montaigne 30, au defilat pe podium 90 de modele de rochii în aplauzele entuziaste ale publicului. Toată strălucirea Parisului de odinioară revenise acolo: iar rochiile fabuloase, pe lîngă pantofi, bijuterii, mănuşi sau pălării, au primit un accesoriu inedit: primul parfum creat de Casa Dior, „Miss Dior“, parfumul cu inima de trandafir, un parfum pe care Dior l-a dedicat surorii sale, Catherine.
Legenda spune că, pentru acea prezentare, au fost confecţionate exact 90 de sticluţe de parfum, cîte una pentru fiecare rochie. Dacă îţi doreai o rochie, trebuia să cumperi şi parfumul. Şi viceversa.
După spectacolul grandios, editorul revistei Harper’s Bazaar, Carmen Snow, a scris un editorial în urma căruia această primă colecţie a primit numele New Look. „Dragă Christian“, scria jurnalista, „prezentarea ta a fost o revelaţie, rochiile au adus pe scenă un New Look“ – colecţia rămînînd cunoscută în istoria modei drept New Look. În toamna aceluiaşi an, Christian Dior a primit Oscarul pentru această colecţie.
Florile şi femeile
Christian Dior era îndrăgostit de flori. O altă legendă spune că, pe lîngă trandafir, lăcrămioara era cealaltă floare de suflet a creatorului, drept care obişnuia să coasă în tivul hainelor sau în manşetă cîte o floare de lăcrămioară. Tocmai pentru aceasta, Dior va cumpăra, în 1951, o proprietate în regiunea florilor parfumierilor din întreaga lume, Grasse.
Dar aici nu a venit pur şi simplu. Grasse era o regiune de care era legat sufleteşte de foarte multă vreme. Încă din anii crizei financiare din 1930, după falimentul prin care a trecut familia sa, toţi s-au mutat în regiunea Var. Mai tîrziu, în timpul ocupaţiei naziste, Christian Dior se refugia aici, avînd o grădină de legume pe care o cultiva din motive cît se poate de raţionale: pentru a supravieţui foametei. Cînd, la sfîrşitul războiului, după ce devenise un celebru creator de modă, amintirea Sudului şi, în special, a regiunii Grasse îi rămăsese la fel de caldă în suflet, ca amintirea unui loc de refugiu primitor, unde descoperise oameni frumoşi şi ospitalieri şi peisaje de o frumuseţe sălbatică. Provence devenise, aşadar, pentru o familie din regiunea normandă, casa de vis şi de suflet unde Dior îşi cultivase, literal şi metaforic, iubirea pentru flori.
Proprietatea cumpărată aici, cunoscută drept Château de La Colle Noire, a început să fie renovată. Arhitectul peisagist André Svétchine, pe care Dior l-a cunoscut într-o călătorie în fosta Uniune Sovietică, a transformat casa şi grădina într-un vis floral. Totul a fost reinventat: pivniţa de vinuri, de exemplu, sau hambarele au devenit apartamente luxoase şi saloane deschise, iar grădina s-a transformat într-un paradis al trandafirului şi iasomiei. Simbolul Dior, Roza Vînturilor, a devenit un leitmotiv în decoraţiunile interioare.
Din păcate, creatorul nu s-a bucurat prea mult de acest vis, Christian Dior murind şase ani mai tîrziu, în octombrie, 1957. Sora sa, care a moştenit castelul, l-a vîndut destul de repede unui lanţ hotelier. În 1976, proprietatea a fost revîndută unui alt consorţiu hotelier, care l-a refăcut şi l-a transformat într-un loc care putea fi închiriat pentru nunţi şi evenimente. Tot aici, în 1999, membrii formaţiei britanice de muzică rock Oasis şi-au înregistrat cel de-al patrulea album, Standing on the shoulder of giants.
În 2016, departamentul Christian Dior Parfums a reuşit însă să recupereze proprietatea, Château de La Colle Noire, dorind să readucă domeniul la gloria de odinioară. S-au refăcut decorurile create iniţial de Christian Dior şi grădina, replantîndu-se celebrii trandafirii de mai şi iasomia de Grasse. Cu această ocazie am discutat şi cu cîţiva reprezentanţi ai Casei Dior.
Château de La Colle Noire
Reinstaurarea nucleului Casei de Parfumuri Dior în zona Grasse s-a dorit a fi, în mod egal, o revenire la origini, dar şi o punte spre viitor, piatra de temelie a parfumurilor Dior regăsindu-se în această zonă, iar esenţele fiind extrase din florile care cresc în „Domaine de Manon“ şi „Clos de Callian“.
„Am plantat o mulţime de flori. Am recreat o adevărată colecţie de trandafiri, pentru care ne-am inspirat nu doar din trandafirii care erau deja plantaţi aici, trandafirii de la Château de La Colle Noire, dar de asemenea şi din grădina de trandafiri pe care mama lui Christian Dior a creat-o la Villa Les Rhumbs, în Granville. Aşa se face că am plantat şi acei trandafiri de Granville, din cei care creşteau pe stîncile din oraşul natal al creatorului. De asemenea, am plantat şi butaşi de trandafiri în culori pastel, cu un parfum deosebit, precum specia Blanc Double de Coubert“ – ne-a declarat Philipe Deliau, arhitectul peisagist care s-a ocupat de restaurarea grădinii castelului.
În ceea ce priveşte faima legată de calitatea florilor care cresc în regiunea Grasse, Francois Demachy, parfumierul Casei Dior, ne-a spus că, în urmă cu zece ani, cînd a ajuns la Dior, „exista acea dorinţă puternică de a restabili un criteriu de excelenţă – ceea ce pentru mine a fost şi este un leitmotiv care mă asigură că am făcut alegerea potrivită. Din punctul meu de vedere, o casă de parfumuri atît de importantă precum este Casa Dior are obligaţia de a folosi produse emblematice, iar aceasta înseamnă să foloseşti florile din regiune Grasse. O casă de parfumuri care se respectă trebuie să îşi aleagă esenţele care provin din florile culese din regiunea Grasse“.
Declaraţiile celor doi sînt doar cîteva din multele motive care au încurajat Casa Dior să-şi redescopere rădăcinile în ţinutul florilor prin excelenţă, Grasse. Recuperînd Château de La Colle Noire, Casa Dior şi-a recuperat nu doar o proprietate plină de poveştile trecutului, dar şi de cele ale viitorului şi probabil, azi, mai mult ca niciodată, se poate spune că Dior este în Grasse.
Deşi nu există „dovezi“ scrise, ambiţia lui Dior de a transforma Château de La Colle Noire într-o proprietate pentru plantaţii vaste de flori era evidentă. Au existat schiţe, dar şi numeroase discuţii care stau mărturie că, încă din ziua în care a cumpărat castelul şi hectarele de pămînt din jur, şi-a dorit acest lucru. De asemenea, nerăbdarea cu care s-a apucat realmente de lucru: a plantat sute de migdali, peste 30 de cireşi, şiruri de viţă‑de-vie (care în timp au produs vinul Château de La Colle Noire), cîmpuri întregi de măslini şi pomi fructiferi.
Dar, mai mult ca orice, creatorul de pe strada pariziană Montaigne şi-a dorit să perpetueze tradiţia regiunii de a planta flori pentru parfumuri, făcînd un sistem de irigaţii pentru a aduce apa din Montauroux, satul învecinat, pentru cultivarea iasomiei, a trandafirului de mai şi a levănţicii. Pentru toate acestea a angajat o întreagă echipă de experţi în horticultură.
Cei care au lucrat în acea echipă şi care mai trăiesc îşi amintesc şi de iubirea pe care o avea Dior pentru această regiune, dar şi de ambiţia enormă pe care o avea pentru a o transforma într-un regat al florilor. „Era atît de frumos, erau flori peste tot!“ Flori de care se îngrijea ca de nişte copii: dacă, de exemplu, se întîmpla să nu fie în Grasse, telefona şi cerea în permanenţă informaţii despre starea lor, dacă le merge bine şi dacă au înflorit.
Pentru el, un designer de modă, parfumul ajunsese să conteze la fel de mult ca hainele. Trebuia să fie la fel de frumos şi de perfect ca rochiile pe care le crea. Iar pentru asta, florile din care parfumierii extrăgeau esenţele trebuia să fie îngrijite cu toată dragostea, acea dragoste pentru frumos şi perfecţiune, singura care rezistă, de fapt, peste timp.
