Regulile jocului

Am fost, acum cîteva luni, la "Omul cel bun din Seciuan", în regia lui Andrei Şerban. Despre reprezentaţie nu am competenţa să vorbesc decît din punctul de vedere al spectatorului, topit şi dezarmat total de frumuseţea acelui spectacol.

Ca reporter însă, nu m-am putut abţine să nu observ un anumit lucru, o stare recurentă de care mă tot lovesc, în diferite circumstanţe: la finalul piesei, unul dintre actorii ieşiţi la rampă, purta o pancartă pe care scria, cît se poate de clar: "Vă rugăm, nu aplaudaţi în picioare".

O regulă, ce e drept, demult uitată, a etichetei de spectacol, fie el de teatru, balet sau operă. În sălile de spectacol de la noi, iar aici generalizez în cunoştinţă de cauză, majoritatea spectactorilor se ridică automat în picioare, să aplaude finalul spectacolului, indiferent de calitatea sa. Or, acest lucru obligă pe toţi spectatorii să se ridice şi, metaforic, pune oprelişti unor aplauze entuziasmate în mod autentic.

Găselniţa de la finalulul spectacolului, cu pancarta educaţională m-a surprins în mod plăcut. Ce m-a surprins în mod neplăcut a fost totala ignorare a mesajului din partea publicului. Toţi spectatorii s-au ridicat în picioare, aplaudînd frenetic. Şi, de pomană actorul cu pancarta o tot agita, întorcînd-o şi pe partea cealaltă: "Deranjaţi spectatorul din spate". Părea că oamenii nici nu văd ceea ce scria, chiar în faţa lor şi continuau să aplaude, în picioare.

Iar aici intervine recurenţa despre care vorbeam.

La bancă, înaintea ghişeelor, există acea linie galbenă care demarchează distanţa de confidenţialitate dintre clientul aflat la ghişeu şi restul care aşteaptă la coadă. Şi nu doar o singură dată mi s-a întîmplat să stau cuminte în spatele liniei, iar alţii să mi se bage în faţă, lucru ce mă ducea de fiecare dată cu gîndul la Michael Douglas şi la "Falling Down".

În metrou, printre multele reguli există şi acel anunţ: "Nu vă sprijiniţi de uşi". Aiurea, căci uşile glisante ale trenurilor sînt în permanenţă sprijinite cu nonşalanţă - cînd un body guard a atras odată atenţia unui călător să nu mai stea cu spatele lipit de uşă, acesta a rînjit prosteşte dînd replica memorabilă: "lasă, dom'le, că mie nu mi se întîmplă nimic!".

Urcînd sau coborînd scările rulante se ştie că trebuie să stai pe partea dreaptă, pentru a lăsa un loc de acces în caz de blocare sau pentru călătorii mai grăbiţi. Bineînţeles, că rareori se întîmplă ca regula să fie urmată.

De la aruncatul pe jos, ţinutul cîinilor în lesă, botniţă pentru cîini, la regulile de circulaţie în trafic, în România pare că avem o reală voluptate a încălcării regulilor de orice natură ar fi acestea.

Cineva îmi spunea zilele trecute că pînă şi această meteahnă ni se trage din comunism, cînd orice încălcare a regulilor, oricît de minoră ar fi fost ea (precum să călătoreşti fără bilet) îţi dădea o stare lăuntrică de bine, de parcă ai fi înţepat niţel pielea groasă a sistemului. Bineînţeles că sistemul nici nu se sinchisea de aceste încercări jalnice de a enerva, dar personal aveai totuşi o satisfacţie.

Astăzi însă, cînd ne plîngem mai tot timpul că nu există bun simţ şi civilizaţie în România, continuăm să ignorăm sau, mai grav, să încălcăm cu bună ştiinţă şi cu o bucurie de mahala micile reguli de societate.

Bineînţeles, par chestiuni minore, iar cîrcotaşii ar putea spune că bunăstarea României nu stă în "închisul uşii de la intrare". Cu toate astea, cînd încalci regulile mici de bună purtare, nu faci altceva decît să propagi nişte cercuri concentrice, din ce în ce mai mari, care pot duce, pînă la urmă, la un joc pervertit, fără reguli, în care nimeni nu mai ştie ce trebuie să facă în continuare, transformîndu-se totul într-o debusolare totală şi haotică.