Poveşti din Alba Iulia

Oraşele din România, chiar şi cele mari – era de părere un amic –, se pot „descoperi“ în doar cîteva ore. N-ai nevoie, în mod real, de mai multe zile. Vizitezi muzeele, bifezi atracţiile turistice, mănînci pe la terase, revii la hotel, după care te întorci acasă. L-am contrazis atunci, spunîndu-i că oraşele sînt precum oamenii. Dacă te grăbeşti să-i expediezi, încadrîndu-i în şabloane, desigur, toţi vor părea o apă şi-un pămînt. Dar asta nu-ţi va aduce decît un sentiment de perpetuă plictiseală şi angoasă inutilă. Însă, dacă ai o curiozitate, cît de mică, poţi descoperi, în spatele faţadelor, poveşti nebănuite. 

Poveşti în pastel, care te vor face să zîmbeşti, cu îngheţată de vanilie şi livezi de cireşi, poveşti în sepia, spuse cu voce tremurată, despre şepci de liceu şi despărţiri, sau poveşti în magenta, despre regăsiri ca-n filme, pe Internet. Poţi găsi, într-un oraş, precum într-un om, jovialitatea veselă a copilăriei, dar şi tristeţea melancolică a vieţii de adult. 

Am avut norocul să descopăr toate acestea în Alba Iulia. Un oraş pe care şi eu am crezut, iniţial, că îl „cunosc“, doar pentru că i-am văzut Cetatea, am bifat Muzeul Naţional al Unirii, pentru că am dat o raită prin Batthyaneum şi pe la două catedrale, plus o biserică. Dar toate aveau să fie doar începutul. 

Sinagoga 

În Alba Iulia, pe strada T. Vladimirescu, au existat, de fapt, două sinagogi. La numărul 2, chiar în staţia de autobuz, se află şi acum prima sinagogă din Transilvania, construită din zidărie. Peste drum, la numărul 5, în locul unde astăzi se află magazinul Unirea, mai fusese o sinagogă, cunoscută drept „sinagoga spaniolă“, dărîmată însă de comunişti în 1983. Tot acolo, pe vremuri, fuseseră şi sediul comunităţii evreieşti, şcoala, abatorul şi baia rituală. 

În Alba Iulia a fost, pînă după Război, cea mai mare comunitate de evrei din Transilvania. Potrivit

, care a cercetat istoria comunităţii, la începutul secolului XX, din totalul populaţiei, evreii se situau pe locul 3 ca număr, reprezentînd 14,31%. Ponderea a crescut în 1919 pînă la 18,35%, însă, după 23 August 1944, „potrivit unui raport al Chesturii Poliţiei Alba Iulia, pînă în decembrie 1944, circa 40-50 de familii de evrei au plecat din oraş în Palestina Mandatară“. Exodul a continuat, iar după anii ’60, din cea mai mare comunitate de evrei din Transilvania au mai rămas doar cîteva familii. 

Timpul a trecut. Astăzi sinagoga este înconjurată de blocuri. Pămîntul s-a lăsat. Umezeala s-a inflitrat în pereţii clădirii, iar tencuiala a căzut. Cînd am vizitat-o, sinagoga, care poartă numele „Mareh Yezekiel“, era în renovare. 

Un detaliu inedit, pe faţada clădirii: trei bumbi de metal înfipţi în zid. „Orice reparaţie şi renovare s-ar petrece aici, nimeni nu se va lega vreodată de bumbii ăştia“ – ne spune ghidul nostru şi administratorul clădirii,

îndemnîndu-ne, ghiduş, să ne dăm cu părerea. Dar nu aveam cum să ghicim că în faţa noastră stăteau de fapt, înfipte, trei ghiulele din timpul Revoluţiei de la 1848. 

La intrare dăm cu ochii de două cămăruţe: camera de studiu şi camera de penitenţă – un soi de „închisoare“. Aflăm că „Mareh Yezekiel“ e singura sinagogă din România care mai are în prezent cameră de penitenţă. Cei care încălcau regulile evreieşti erau ţinuţi aici, de dimineaţă pînă seara, să se reculeagă şi să mediteze. „Aveau judecătorul lor, şi chiar dacă cel condamnat răspundea şi legal, în faţa statului, avea parte de pedeapsă şi în comunitate.“ 

Camera de penitenţă este opusă „camerei de educaţie“, unde erau adunaţi copiii din comunitate să înveţe Tora. „Ţin minte că dascălul lor, fiind bătrîn, după ce le dădea lecţii, adormea şi se trezea abia după cîteva ceasuri. Aşa că noi, ăştilalţi, veneam pe la geamuri, le aruncam cu ghemotoace de pîine şi îi luam la fotbal, în curtea sinagogii!“ 

Culorile 

Iar de aici, ghemul poveştilor începe să se desfacă, iar firul să fie tras de unul dintre cei mai pitoreşti oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Ioan Harabagiu s-a născut, după cum ne spune, cu mult timp în urmă, iar viaţa lui devine pentru noi, ascultătorii, un puzzle în care amintirile şi prezentul se îmbină cu meşteşugul povestitorului de cursă lungă. Deşi este creştin, este administratorul sinagogii, iar tatăl său a fost, pe vremuri, contabil. 

În copilărie, povesteşte, aici erau foarte mulţi evrei. Dar diferenţele ţineau doar de religie. Şi, ca să înţeleg mai bine cum stăteau lucrurile, povesteşte despre un accident cumplit, suferit de mama lui, cu mult timp în urmă. 

Mergea să cumpere mîncare, cînd un autobuz a dat peste ea. A intrat în spital şi nu se ştia dacă va trăi. Atunci, comunitatea evreilor a ţinut un serviciu religios doar pentru ea, o creştină, o întîlnire la care au venit şi evrei, şi ţigani, şi creştini. Iar cei care n-au intrat în sinagogă au stat în curte sau în preajmă, toţi cu lumînări în mînă şi toţi rugîndu-se, fiecare în legea sa, pentru acelaşi lucru. Iar mama lui a supravieţuit. 

Aici, evreii aveau cele mai prospere afaceri. „Cînd intraţi în Alba Iulia vedeţi moara aceea de lîngă gară. Şi astăzi este cunoscută drept «Moara lui Glück», după numele familiei care o deţinea.“ Aflu că moara a fost una dintre cele mai mari şi mai moderne din întreaga Transivanie, fiind însă confiscată, ca multe altele, de comunişti. „Glück erau un fel de magnat, deţinea şi două fabrici de spirt, cînd în zonă nu mai făcea nimeni pe atunci spirt. Vă daţi seama ce le mergea mintea.“ Dar şi fabricile au fost, mai apoi, luate de stat şi „date“ poporului. 

În locul hotelurilor de azi, Hotel Parc sau Transilvania, era un cartier de case evreieşti, ticsit cu magazine. Ne spune povestitorul nostru şi despre Grunberg şi celebrul său magazin de stofe, de unde tatăl lui îşi cumpărase pe vremuri un palton. Care şi astăzi este impecabil. 

Dacă stofă luai de la Grunberg, îngheţată luai, musai, de la Katz. Pentru că atunci cînd spuneai îngheţată, spuneai Katz. Dar ce îngheţată! Era nu doar cea mai bună îngheţată din Alba, ci din toată România şi, de fapt, din lume. Prăvălia lui era peste drum de locul unde azi se află clădirea Consiliului Judeţean, pe lîngă aparatul de parcare. După venirea comuniştilor, prăvălia lui Katz a continuat să funcţioneze o perioadă în sistem privat: tovarăşii de la partid trimiteau zilnic termosuri chinezeşti, după îngheţata „capitalistă“. 

Deşi îşi păstrase autonomia, plătea foarte multe taxe. Lucrurile mergeau, mai greu, dar mergeau. Pînă cînd tovarăşilor le-a venit o idee. Îl lăsau, la o adică, să-şi păstreze prăvălia, însă doar dacă va juca după regulile lor. „Trebuie să ştiţi că îngheţata aia nu ieşea atît de bună pentru că ar fi avut vreo reţetă magică. Dar bătrînul Katz lucra numai cu ingrediente de calitate. Lua ouă numai de la o femeie anume din sat, laptele, mereu, de la acelaşi lăptar, iar apa de la un anumit puţ. Obiceiuri care iritau nivelul de înţelegere al tovarăşilor.“

Aşa că, într-o bună zi, cofetarului, deşi nu i s-a închis prăvălia, i s-a impus să nu se mai aprovizioneze de la oamenii lui, fiind obligat să-şi ia ingredientele de la magazin, ca toată lumea, şi, în plus, să folosească un sistem „modern“ de a face îngheţată. Atunci bătrînul Katz s-a supărat. Şi-a închis prăvălia şi a plecat în Israel. Cum au făcut-o, de altfel, şi mulţi, mulţi alţii. 

Cît costa un evreu? 

În 1948, conform studiului Anei Maria Caloianu, comunitatea evreilor din Alba Iulia avea 1500 de membri. „Emigrarea spre nou-înfiinţatul stat Israel reduce drastic populaţia evreiască a oraşului, care va ajunge, în 1956, la 568 de membri ai comunităţii.“ În prezent, oficial, în oraş mai sînt doar 37 de evrei. Neoficial, mai puţini. 

După venirea comuniştilor, totul s-a schimbat. Comunitatea evreiască se diminua văzînd cu ochii. Unii au plecat în străinătate, alţii au murit. De bătrîneţe, dar şi de inimă rea. Cînd comuniştii le-au luat prăvăliile, mulţi au fost terminaţi. 

„N-aveau voie să plece decît cu hainele de pe ei. Doar dacă plăteau aveau dreptul să ducă şi ceva mobilă. Altfel, tovarăşii spuneau că sînt contra «exportului de lemn»!“ Nu mai ştie cît era taxa pentru mobilă. Doar pentru oameni. „100 de dolari un evreu.“ 

Plecau şi lăsau în urmă casele, terenurile, amintirile. „Undeva în apropiere de sinagogă stătea o profesoară de muzică. Mama era asistentă medicală, se ducea să-i facă injecţii şi odată m-a luat cu ea. Cînd i-am văzut biblioteca şi discurile am rămas mut. Şi cum m-a văzut ea, aşa, mut, a prins drag de mine şi a început să mă înveţe să iubesc muzica. Toată şcoala, mai apoi, lucram la matematică şi la fizică şi ascultam muzică simfonică. Cînd a plecat mi-a lăsat cadou o carte despre istoria picturii italiene. Un album pe care şi acum stau să-l răsfoiesc.“

Sau povestea celor doi fotografi, Steinberger şi Bach. „Stăteau prin zona unde azi e Trezoreria. Mare invidie între ei – se cam luau din orgoliu. Steinberger făcea poze prin oraş, că îi plăceau instantaneele, să te ia pe nepregătite. Bach, însă, trebuia să te aranjeze, să-ţi pună în spate o corabie, sau să-ţi dea cu cremă de ghete pe faţă, ca să zică că eşti bronzat.“ 

Sau livada de cireşe a lui Abraham Gheza. „Avea omul ăsta o bunătate de nedescris. Se ducea taică-meu la el să facă hîrtiile, iar el stătea şi mînca un covrig, de la 9 la 12, că de multe ori îşi uita proteza şi trebuia să molfăie. Avea o grădină mare de cireşi. Şi dacă te duceai la el să-i spui că ţi-e poftă de nişte cireşe, deschidea poarta şi-ţi zicea doar atît: «Dacă poţi, ia-le pe toate». Dacă primea pachet din Israel îi spunea tatei să caute un om sărac să i-l dea. Asta era vorba lui: «Caută om sărac şi dă-i».“

Tibi 

Ioan Harabagiu a avut un prieten bun care a plecat. Îmi povesteşte, la început uşor indiferent. „Unul“, spune, „stătea chiar la 50 de metri de mine, Tibi îl chema.“ „Mi-era ca un frate“, spune, încă pe un ton neutru. „Mi-a rupt un deget cu o minge de baschet“, rîde, dar simţi că vocea nu-i mai e atît de sigură. Tace puţin, îşi drege glasul şi continuă. 

„Ţin minte şi acum, ne pregăteam să dăm la liceu şi-l vedeam pe Tibi că nu învaţă. Tot venea pe la mine, să mă scoată la plimbare. Şi tot spunea bancuri, şi tot povestea. Şi vedeam că are ceva pe suflet. Şi-l întreb, aşa, brusc, într-o seară, ce-are de gînd. De ce nu se apucă să înveţe? Şi-mi răspunde ceva ce n-am înţeles pe loc. Îmi spune că el pleacă. Şi atunci am auzit pentru prima oară expresia aia: «Ne-au cumpărat». Ţin minte că eram lîngă Ceas cînd am auzit «Ne-au cumpărat».“ 

Tibi n-a plecat peste noapte. Au mai trecut cîteva săptămîni. „Dar n-am putut să-l văd în ziua aceea. Am stat aici, în uşă, că de aici se vedea, şi am văzut cînd a venit maşina să-i ducă la gară. Aveam o şapcă de la el, şapca lui. O ţineam strîns în mînă. Am purtat şapca aia tot liceul şi toată facultatea, pînă s-a destrămat. Ce puteam să fac?“ Şi tace cîteva secunde. „Mă uitam cum dispare maşina, cu Tibi în ea. Şi am plîns, aşa, în cadrul uşii.“ Mai face o pauză. „Şi ştiţi ce e aia să plîngi?“

Cei doi s-au regăsit, de curînd, prin Internet.

După plecarea în masă a evreilor, după ce s-au închis fabricile şi prăvăliile, în discursul oamenilor se inoculase un uşor filon antisemit. Dacă voiai să mai vorbeşti despre cei care au plecat, începeau să se facă auzite replici morocănoase: „Lasă-ne, domnule, cu evreii tăi!“. Dar cînd te duceai la magazin să iei ouă, nu mai erau atît de proaspete. Sau dacă dădeai peste o sticlă de ulei rînced, sau cînd voiai să-ţi faci un palton… oftai. Nu mai era calitate, nu mai era bunăstare, oraşului i se furase unul dintre piloni. Şi, în locul membrului amputat, rămînea doar acel oftat. 

Un oftat ce readuce, şi azi, toate amintirile şi dorurile şi melancoliile.  

Foto: S. Giurgeanu