Sîmbătă seara, la Corso
Cînd e să fie prima zi de primvară, să mai fie şi sîmbătă, Bucureştiul poate fi plin de graţii. Soare, căldură, parcuri, gîze, plimbări prin cartiere vechi şi încă nedemolate, cafenele, ceainării, mici huzururi de vreme bună.
Şi, dacă la venirea serii, vremea continuă să se încăpăţîneze să rămînă frumoasă, mai simţi un ghes de a adăsta niţel prin "oraş". Şi vrei să mergi la film. Şi cum ai tot auzit, în stînga şi în dreapta, vorbindu-se despre filmul lui Radu Jude, "Aferim", scoţi mobilul şi cauţi rapid cinematografele unde rulează filmul. N-ai chef de Mall, vrei să rămîi în centru, aşa că ai de ales între Cinema Scala sau Cinema Corso. La amîndouă, Aferim rulează de la 19.30.
Te îndrepţi către Scala, căci eşti prin apropiere. Ajungi, intri, dar te opreşti contrariat: casa de bilete e închisă, înauntru e întuneric, deşi cinematograful pare deschis. Mai faci un pas timid, bagi un cap şi spui, jenat: "Nu vă supăraţi" - deşi nu vezi pe nimeni care ar putea să se supere. Apare o doamnă obosită, uşor iritată, vizibil înfrigurată. "Ce doriţi?" Chiar dacă o asemenea întrebare ţi se pare uşor nepotrivită (căci ce poţi dori într-un cinematograf?) spui că vrei un bilet la film. "N-aţi văzut? Am scris şi pe vitrină: Nu merge proiectorul!". Adică... nu merge? Repeţi ca prostul. Păi dacă nu merge, normal că nu merge.
Oftezi, e deja şi un sfert, iar Corso e departe. Cu toate astea, prima zi de primăvară nu se poate termina aşa. Şi te încăpăţînezi şi tragi o gonetă contra cronometru pînă la celălalt cinematograf. Ajungi la timp, chiar dacă transpirat şi cu respiraţia întretăiată.
La Corso, coadă. Deci merge proiectorul, îţi spui, în timp ce începi să te despoi, precum Baba Dochia. Cineva, pe care îl crezi şugubăţ, te vede că îţi scoţi geaca, fularul şi că rămîi doar într-un tricou subţire, cu mînecă scurtă şi îţi spune: "lasă-ţi haina pe tine, că nu ştii ce te-aşteaptă înauntru!" Zîmbeşti complezent.
Iei bilet şi intri, dar eşti uşor apostrofat de un domn în vîrstă, pe care nu l-ai văzut căci era pitit. Era domnul care "taie" biletul. În sală, o primă surpriză: proiectorul e "montat" pe un placaj susţinut de trei rînduri de scaune. Cele mai bune locuri, unde n-ai voie să stai, pentru că, din nou, apare domnul care taie bilete la intrare şi care pare omniprezent doar ca să te certe pe tine. "Las-o, nene" - spune şugubăţul din hol, "că e mai cald lîngă aparat!"
De data asta nu ţi se mai pare glumă. În sală e într-adevăr frig, chiar mai frig decît afară, căci se combină şi cu o uşoară umezeală jilavă. Îţi găseşti un loc, te aşezi şi îţi pui, preventiv, haina pe tine. Începe filmul, dar luminile întîrzie să se stingă. Cineva vociferează, domnul ursuz care manevrează proiectorul dă o replică usturătoare, ca să-l înveţe pe golan să mai comenteze, şi... nimic nu se întîmplă timp de 10 minute cît vezi filmul, stupefiat, pe lumină.
Unii se ridică şi pleacă enervaţi. Pierderea lor, căci imediat după, luminile se sting. Cum se întîmplă de multe ori în viaţă. Cu toate astea, continui să ţii ochii mijiţi: imaginea pare blurată. Vezi derulîndu-se fimul ca printr-o fotografie prăfuită de epocă. Dar te gîndeşti: poate aşa o fi vrut regizorul, să dea o tentă artistică şi te resemnezi, încercînd să înţelegi "metafora" din spatele neclarităţii imaginii.
Te concentrezi, mai abitir, pe sunet. Căci şi aici e o problemă. Înţelegi un cuvînt, altul ba. Iar asta sigur nu mai e găselniţă de regie. Başca, se face din ce în ce mai frig. Şi nu doar că e frig, dar la răstimpuri, bate şi cîte un damf de toaletă.
"Hai să ne mutăm" - auzi o voce feminină din spate. Replica morocănoasă a partenerului o simţi empatic: "Nu mă mişc de-aici nici mort, abia mi-am încălzit locul!".
Încerci, cu încăpăţînare să te uiţi la film. "Băi, da' chiar e frig"; "Ne îngheaţă creierii!"; "Nene, ne aduci şi nouă o pătură?" "Gura sau ieşiţi". Cu ochii mijiţi, cu nasul în fular, şi cu spatele nemişcat pe partea scaunului "deja încălzită" te uiţi cu îndîrjire la film.
Îndîrjirea se transformă în furie. E frig, atît de frig că simţi că îţi paralizează mintea. Începi să te uiţi ostentativ la ceas. Îi invidiezi pe cei care au mănuşi. Ce bine era dacă îţi puneai puloverul. Sau şuba de iarnă. Nu mai înţelegi nimic din film. Vrei doar să se termine, să ieşi. Afară e cu siguranţă mai cald. Visezi la un ceai cu rom. Visezi să-ţi fie cald. Nu mai vrei nimic altceva decît să te încălzeşti.
După aproape două ore calvarul din cinematograf ia sfîrşit. Ieşi îngheţat, te întrebi dacă mai ai nasul ataşat de faţă, căci nu-l mai simţi. Nu mai simţi nici degetele de la mînă. La ieşire, domnul de tăia bilete şi manevra proiectorul avea în braţe o plapumă. Te uiţi cu ură.
Ajungi, în foarte scurt timp, la o cafenea. Ceri automat ceva cald, orice, dar să fie adus repede şi cald. Şi rămîi mut, uşor tîmp şi fără idei, în timp ce te dezgheţi, lîngă calorifer. Îţi dai seama că n-ai înţeles nimic din film. Nu numai că n-ai văzut şi n-ai auzit, dar nici măcar nu mai aveai stare din cauza frigului din sală. Iar asta într-un cinematograf din centrul Bucureştiului, în 2015. Cu alte cuvinte, curat Aferim!
