Noi şi societatea civilă

Pe 16 noiembrie, cu aproape jumătate de oră înainte de a se anunţa exit-poll-urile alegerilor prezidenţiale, am trimis unui prieten un SMS în care am scris: „Ce boom ar fi, pentru societatea civilă, dacă iese Iohannis.“ Prietenul îmi spusese, cu o tristeţe veritabilă, cu doar cîteva seri înainte, că în România nu există societate civilă. Au dovedit, oare, rezultatele alegerilor, existenţa acestei societăţi civile, sau a fost, de fapt, o mobilizare ad-hoc a oamenilor sătui să mai fie batjocoriţi, o mobilizare care va putea însemna de abia de aici încolo o primă piatră pentru construirea unei societăţi civile? Şi, pînă la urmă, ce înseamnă societate civilă şi cum trebuie să se poziţioneze fiecare dintre noi în raport cu ea? Există un „noi“ şi o „societate civilă“, sau societatea civilă

Am căutat o parte a răspunsurilor în cîteva conferinţe la care am asistat săptămîna trecută, în timpul Forumului Internaţional al Societăţii Civile din Europa Centrală şi de Est, organizat între 27-28 noiembrie, de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (în cadrul programului „Fondului ONG în România“). Timp de două zile, sălile Bibliotecii Naţionale au găzduit, prin conferinţe, dezbateri şi ateliere susţinute de vorbitori şi participanţi din 18 ţări europene, temele la ordinea zilei: democraţie, societate civilă, spaţiul public, transformările suferite de societăţile ţărilor ex-comuniste, după 25 de ani de la căderea comunismului. 

„Ştie cineva cine e premierul Elveţiei?“ 

Forumul a fost deschis de o dezbatere susţinută de Adam Michnik şi Andrei Pleşu, un dialog axat atît pe definirea societăţii civile – ce a însemnat ea în contextul ţărilor fost comuniste şi care sînt pericolele la care se expune azi –, cît şi pe problemele contextului actual, în care extremismul şi naţionalismul provoacă serioase îngrijorări în Ungaria şi Ucraina.  

„La noi, lucrurile s-au petrecut altfel decît în Polonia“ – a declarat Andrei Pleşu în debutul dialogului. „În România nu cred că am avut o societate civilă înainte de ’89. Am avut oameni care s-au angajat pe un drum de disidenţă, dar nu au fost foarte mulţi şi nu putem vorbi de mari mişcări ale societăţii, cum a fost cazul în Polonia sau Cehoslovacia. A existat o explozie în lumea mineritului, în anii ’70, a existat episodul Braşov, dar amintiţi-vă ce ecou modest au avut aceste mişcări în lumea publică. Dacă îmi aduc bine aminte, după mişcările din Braşov, au fost doar doi oameni care s-au manifestat public în favoarea lor, doamna Doina Cornea şi domnul Silviu Brucan.“ Pe acest fond de nonimplicare, ce s-a întîmplat după Revoluţie? „După ’89 a apărut un efort de compensaţie. Dintr-odată, s-a umplut România de anticomunişti, de oameni care se angajează, care «fac» societate civilă, cu o dorinţă subterană de a compensa, printr-un curaj-secund, ceea ce a lipsit în forma unui curaj-prim atunci cînd ele ar fi fost necesare. Pe de altă parte, după ’89, şi nu numai, în România, cred că societatea civilă trece prin următoarele pericole. Întîi, riscă o anumită ideologizare. Societatea civilă a devenit un discurs, care nu e neapărat eficace, dar care devine foarte principial. Sau se birocratizează – devine o meserie, apar oameni care sînt de meserie activişti ai societăţii civile. Nu mai e periculos, uneori e chiar rentabil, şi atunci se înmulţesc foarte mult organizaţiile care se numesc societate civilă.“ 

Despre solidaritate şi transformarea unei societăţi îngheţate într-o societate vie, Adam Michnik şi-a pornit expunerea de la o vorbă cunoscută în Polonia în anii ’89, şi anume: „În ce constă diferenţa dintre un acvariu şi o supă de peşte?“ 

„Din acvariu se poate face o supă de peşte, dar dintr-o supă de peşte nu se poate face un acvariu. Practic, toată această transformare – de la comunism la democraţie, de la un sistem plin de ordine venite de sus către o economie de piaţă – reprezintă tocmai această transformare a supei în acvariu. Elementele care erau puse în practică reprezintă libertăţile cetăţenilor, drepturile omului, prezenţa mai multor partide, alegerile libere şi, în cele din urmă, renunţarea la o economie de stat în beneficiul privatizării. Reprezintă calea de la o societate atomizată, către o societate civilă. În acest sens, se poate spune că societatea civilă reprezintă pîinea şi vinul democraţiei. Cînd blochezi societatea civilă, cînd îi blochezi instituţiile – ceea ce vedem că se întîmplă acum în Rusia sau Ungaria –, îngheţi de fapt o cale dreaptă, un drum simplu de transformare a democraţiei într-o faţadă. Ceea ce observăm azi în activitatea societăţii civile sînt diversele medii care acţionează pentru libertate, pentru apărarea propriilor drepturi, dar, pe de altă parte, observăm şi ceva ce aş numi fascism de tip nou. Mă gîndesc acum la acei tineri care mărşăluiesc pe străzile Moscovei şi scandează «Crimeea e a noastră!» Ce vedem că se întîmplă în Ucraina este foarte periculos şi e un anunţ a ceea ce s-ar putea întîmpla în restul Europei. Este vorba despre exportul tendinţelor imperialiste, autoritare, xenofobe, antidemocratice. Din acest punct de vedere, trebuie să spunem că sînt multe semnale foarte negative. Dar sînt şi două semnale extrem de pozitive din partea societăţii civile, precum rezultatele alegerilor prezidenţiale din România şi din Slovacia. Aici, societatea civilă a spus un «nu» clar acestor tendinţe. (...) Revenind la societatea civilă în Polonia, fostul nostru premier, Donald Tusk, a spus că misiunea guvernului nu e să deruleze o revoluţie comportamentală (cred că dădea replica unui grup de feministe), ci să sprijine instituţiile societăţii civile, care sînt atît de necesare pentru schimbare, pentru că, dacă aceste modificări trebuie să aibă loc, ele trebuie să crească din sînul societăţii civile.“ 

Despre riscurile pe care societatea civilă le-ar putea atrage în prezent, Adam Michnik a declarat că, deşi, într-adevăr, aceasta se poate birocratiza sau poate fi coruptă, „prefer aceste riscuri decît situaţia în care avem o linişte de mormînt, în care nu există loc pentru societatea civilă. Atît timp cît există oameni care vor să se organizeze şi să ia cuvîntul în apărarea unui învăţămînt gratuit sau a aleilor pentru biciclete – simt că trăiesc într-o societate a unor oameni vii, care sînt capabili să se întîlnească şi să facă ceva împreună.“

O democraţie care nu produce societate civilă este, în opinia lui Andrei Pleşu, „o democraţie care alunecă ori în populism, adică dă satisfacţie tuturor într-un mod demagogic şi toată lumea crede că lucrurile sînt în regulă, ori creează indiferentism, lumea îşi vede de treburi, nu se mai ocupă nimeni de treburile comunitare. Se ajunge la o stare în care politicul devine neinteresant. Sigur, nici politicul devenit obsesiv nu este soluţia. În orice caz, cum a spus cineva, democraţia e bună cu condiţia să fii cu ochii pe ea. Ochiul care trebuie pus pe ea e societatea civilă.“ 

„O societate fără conflicte nu poate exista decît în mormînt“ – a conchis Adam Michnik. „Ştiu că politica nu-i face pe oameni fericiţi. Dar poate civiliza conflictele. Ţările în care democraţia există în mod veritabil sînt adesea foarte plictisitoare pentru observatori. Ştiţi, de exemplu, cine este premierul Elveţiei? Nici eu nu ştiu, pentru că nu am nevoie să ştiu acest lucru. Este o ţară normală, care funcţionează foarte bine în Europa. Dacă e să doresc ceva pentru ţările din regiunea noastră, le-aş ura să aibă o societate civilă atît de vie, încît să nu trebuiască să ştim cine e premierul în România sau în Polonia.“ 

Democraţia, societatea civilă şi noi 

Sălile Bibliotecii Naţionale au găzduit, timp de două zile, conferinţe, dezbateri şi ateliere în care reprezentanţi din 18 ţări au pus pe tapet subiecte cu care democraţia se confruntă în prezent, atît pe plan politic, cît şi economic. Este ameninţarea societăţii civile o ameninţare la adresa democraţiei – cum se întîmplă în prezent în Ungaria şi Ucraina? Care sînt semnalele de alarmă pe care recentele evenimente le trag, şi pentru restul Europei? Poate supravieţui democraţia în contextul unei crize economice – care este legătura dintre guvernarea viciată şi corupţie – trei sesiuni paralele moderate de către Cristian Ghinea, directorul Centrului Român pentru Politici Europene, Ioana Avădani, director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, şi Toni Vidan, de la Friends of the Earth, Croaţia. 

Pe final de forum, Ionuţ Sibian, directorul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, mi-a răspuns, succint, la cîteva întrebări.  

„Prima ediţie a acestui forum a fost organizată în 2010 la Bratislava, de către Central Eastern European Trust. Anul trecut, ne-am gîndit să preluăm noi această idee a forumului.“ Întrebîndu-l de ce acest forum reuneşte doar reprezentanţi ai Europei Centrale şi de Est (avînd în vedere că şi în restul Europei există semnale de alarmă în ceea ce priveşte accentele extremiste şi naţionaliste), Ionuţ Sibian a declarat că acesta a fost unul dintre punctele de dezbatere: „Unii colegi susţineau că nu trebuie să vorbim doar despre Europa Centrală şi de Est, că trebuie să vorbim despre Uniunea Europeană în general şi despre societatea civilă europeană, pentru că în multe dintre ţările europene vechi membre ale Uniunii în care am avut o tradiţie civică şi o relaţie sector civic – politic consolidată, criza economică a făcut ca guvernele, la umbra acestei crize economice, să micşoreze spaţiul democratic.“ Cu toate acestea, „problemele cu care ne confruntăm noi, în noile state membre, sînt destul de departe de cele ale vechilor state membre şi de formatul societăţii civile de acolo. Aşa că am decis să stăm între noi şi să discutăm ce a fost bun în ultimii 25 de ani, şi care este baza pe care urmează să construim în următorii cinci ani.“ Referitor la scopul acestui forum, Ionuţ Sibian a declarat că „este necesar să recreăm un spirit de solidaritate între Europa Centrală şi de Est. Ceea ce se întîmplă în Ungaria cu guvernul Orbán şi încercarea de a ucide organizaţiile active nu fac decît să întărească această nevoie de solidaritate între noi.“

Dacă pînă acum a existat prejudecata că, în România, societatea civilă nu există, directorul FDSC mi-a declarat că „această prejudecată cred că a fost demitizată acum două săptămîni, cînd ne-am organizat excepţional, inclusiv în zona de observare a alegerilor.“  

Foto: A. Holerga