Vinovăţia balivernelor nevinovate
Există un adevăr general valabil şi ştiinţific demonstrat: cu toţii minţim. Chiar dacă n-avem la activ minciuni maligne, intrigi, trădări şi răniri conştiente, toţi am recurs, la un moment sau altul, la neadevăruri. Am făcut-o şi, cu siguranţă, o vom mai face.
Uneori, minţim doar ca să ieşim cu faţa curată dintr-o situaţie dezavantajoasă – cum era celebra sintagmă a şcolarului „mi-am uitat tema acasă“; alteori, fiind într-o întîrziere cumplită, sunăm şi, deşi mai avem pe puţin un sfert de oră pînă la destinaţie, spunem că ajungem în „cinci minute“, ca să inducem un fals sentiment de răbdare. Ni se mai întîmplă ca, povestind ceva simpatic şi prinzînd freamătul auditoriului, să avem tendinţa să mai „înfrumuseţăm“, pe ici, pe colo, întîmplările. Dacă n-avem chef de o întîlnire, refuzăm, avînd la îndemînă o întreagă paletă de motive, de la „sînt cumplit de ocupat“ pînă la „vine instalatorul“. Deşi este de preferat să eviţi minciunile care implică probleme reale. (Cineva îmi spunea mai demult că nu e bine să minţi în legătură cu starea de sănătate personală sau a altcuiva, pentru că „rişti să chemi realităţile“.)
Minciuna, ca mecanism psihologic, a început să fie cercetată de prin 1950. Una dintre cele mai cunoscute teorii care implică foarte mult fenomenul de „white lie“ sau „minciună nevinovată“ a luat naştere în 1977, cînd psihologul Jerald Jellison, profesor la University of Southern California, a publicat cartea
Teoria a fost fundamentată mulţi ani mai tîrziu, în 2002, de către Robert Feldman (profesor doctor la University of Massachusetts), care a descoperit că, statistic, oamenii obişnuiesc să spună cel puţin două-trei minciuni într-o conversaţie de doar zece minute. Conform unui alt studiu (publicat în
), 25% din minciunile pe care le spunem sînt spuse pentru a face pe altcineva să se simtă bine.
Iar din tot arsenalul de „minciuni nevinovate“, probabil aceasta este cea mai pervers morală categorie. Înşelătoria făcută cu bună intenţie, neadevărurile rostite pentru a nu răni sentimentele celor din jur, trombonul folosit pentru a da cuiva speranţe – cît cîntăresc toate acestea în propria balanţă a moralităţii?
De cîte ori nu vi s-a întîmplat, de exemplu, să-i spuneţi unui prieten că haina pe care tocmai şi-a cumpărat-o, pe care a dat o grămadă de bani şi de care este extrem de încîntat, îi vine excelent, chiar dacă veşmîntul este de-a dreptul odios? Pe principiul „nu poţi să-i strici omului plăcerea“, brodăm mici înşelătorii, baliverne nevinovate de care iniţial sîntem mîndri, căci, nu-i aşa, am făcut pe cineva să se simtă bine. Iar aceste braşoave merg departe şi merg în toate direcţiile: de la inocentele aprobări vestimentare la consolări sentimentale sau la încurajări de viaţă.
Însă, pe plan personal, cît de rău ne face să rostim neadevăruri, fie şi cu bună intenţie? Cînd spunem o minciună nevinovată, ajutînd în mod clar pe cel minţit, sîntem oare mîndri de noi? Ne face să ne simţim bine că am ajutat pe cineva sau, din contră, simţim acut rabatul pe care îl facem de la principiul onestităţii? Deşi sîntem conştienţi că minţim în scopuri nobile, sîntem oare complet la adăpost de sentimentele de vinovăţie?
Dacă vorbim despre o minciună gravă, voluntară, care afectează fundamental relaţiile interpersonale, moralitatea şi etica nu mai au nici un soi de dilemă: dacă nu vorbim despre tipare patologice, mincinosul va suferi, fără îndoială, de remuşcări, de sentimente de vinovăţie clare şi fără dubiu faţă de cel pe care l-a minţit.
Dar ce se (ni) se întîmplă cînd spunem minciuni nevinovate întru beneficiul celuilalt? Cînd, pentru a nu răni pe cineva, omitem să spunem întregul adevăr sau, cînd vrem să facem pe cineva să se simtă bine, dregem busuiocul adevărului cu o minciunică absolut benignă? Cum procesează acest lucru subconştientul în care principiul adevărului este adînc înrădăcinat în categoria conceptului de bine? Sîntem oare pasibili de acelaşi proces de autoblamare, ca în cazul cuiva care a minţit cu intenţia clară de a face rău? Chiar dacă sîntem crescuţi în ideea că adevărul şi onestitatea sînt valori incontestabil bune, uneori sîntem obligaţi de împrejurări, de societate, să alegem, să confruntăm cele două principii şi să dăm cîştig de cauză unuia în detrimentul celuilalt.
Într-un studiu din 2012, realizat de Jennifer Argo (profesor de economie la University of Alberta, Canada) şi Baba Shiv (profesor de neuroeconomie la Standford University), s-a încercat demonstrarea faptului că, uneori, cele două prerogative – raţiunea onestităţii şi datoria de a proteja – se bat cap în cap, şi chiar cînd spunem o minciună nevinovată, deşi iniţial nu sîntem extrem de afectaţi de acest lucru, mai apoi avem impulsul de a ne purta „mai“ frumos cu cel pe care l-am minţit – constatîndu-se, aşadar, naşterea unui sentiment de vinovăţie.
Într-unul dintre experimentele studiului, cîţiva voluntari au fost adunaţi într-o cameră. Asistenta a început să împartă participanţilor fişe cu chestionare şi, la un moment dat, „şi-ar fi dat seama“ că nu a printat îndeajuns de multe pentru toată lumea. S-a scuzat şi i-a rugat s-o aştepte pînă va mai face cîteva copii. A părăsit, aşadar, sala şi, timp de aproape un sfert de oră, grupul a fost observat: pe măsură ce treceau minutele, oamenii deveneau din ce în ce mai iritaţi de „lipsa de profesionalism“ a asistentei. La revenirea acesteia, întrebaţi fiind dacă s-au supărat din cauza întîrzierii, deşi toţi se enervaseră, unii au zîmbit împăciuitor, spunînd că „nici vorbă“, iar alţii au fost oneşti, mărturisind că nu le-a picat deloc bine episodul. La finalul experimentului, cei care minţiseră au fost mai deschişi în a-şi oferi ajutorul, pe mai departe, faţă de asistentă şi de proiect decît se arătaseră cei oneşti.
Pe scurt, concluzia cercetării a fost că, atunci cînd minţim, chiar dacă o facem „prieteneşte“ sau „social“, din motive diplomatice sau sentimentale, chiar dacă sîntem conştienţi că motivele pentru care o facem sînt absolut justificabile din punct de vedere moral, în noi se naşte totuşi o emoţie negativă, un sentiment de vinovăţie care ne va îndemna să plusăm, să oferim în continuare alte şi alte compensaţii celui minţit. Subconştientul ne va transmite, aşadar, că am încălcat un principiu, drept urmare vom simţi apăsarea unei minciuni nevinovate, cam la fel de acut ca atunci cînd spunem o minciună sfruntată, cu efecte nocive.
Pe de altă parte, cum ar arăta o zi din viaţa noastră fără aceste „minciuni frumoase“? De exemplu, dacă pe stradă te întîlneşti, întîmplător, cu o cunoştinţă îndepărtată care te întreabă politicos „Ce mai faci?“, te-ai apuca, oare, să-i povesteşti toate problemele tale, în numele onestităţii? Să-i spui adevărul gol-goluţ? Să-i mărturiseşti că nu dormi bine, că suferi de o decepţie în amor şi că, pe deasupra, te-au mai inundat şi vecinii peste noapte? Sau ai zîmbi convenţional, i-ai spune că „eşti bine“ şi ai trece mai departe? Dacă se întîmplă să primeşti un cadou total nepotrivit, te-ai strîmba enervat, ai pufni dispreţuitor, l-ai arunca cît colo în faţa celui care ţi l-a dat sau, îmbujorat de entuziasm, ai exclama că este „exact“ ce-ţi doreai de atîta vreme? Dacă la restaurant dai peste un chelner binevoitor, dar tîmp, care ar uita să-ţi aducă salata la friptură, te-ai apuca să urli, să faci scandal sau ai accepta scuzele sale „sincere“, spunînd „nu vă faceţi griji, se mai întîmplă“? Dacă prietenii tăi ţi-ar face o petrecere-surpriză, stricîndu-ţi astfel alte planuri, te-ai enerva sau le-ai mulţumi, cu lacrimi în ochi, pretinzînd că lacrimile sînt de bucurie?
Onestitatea, în toate aceste cazuri, nu are ce căuta. Exprimate în numele „autenticităţii“, sentimentele personale şi gîndurile de moment, acel impuls păcătos de a spune adevărul (aşa cum îl percepem noi), nu ar face decît să ne transforme în persoane antisociale, în nişte urşi ursuzi, cu care nimeni n-ar vrea să aibă de-a face. Şi fiindcă trăim totuşi într-o societate, ne obişnuim cu ceea ce este, pînă la urmă, în firea lucrurilor: învăţăm să minţim (cît mai) frumos.
