De multe ori, cînd auzim despre victimele violenţei domestice, sîntem tentaţi să aruncăm un blam nu asupra agresorului, ci asupra victimei. „E şi vina ta, ştiai cum este, totuşi ai ales să rămîi în această relaţie“ – vă sună cunoscut?
Deşi mimat, un zîmbet care ascunde gînduri nu tocmai în armonie cu masca socială este de preferat unei încruntări care exprimă, fără nici un soi de dubiu, o stare autentică de nervi - în plus, o asemenea atitudine nu face decît să înteţească stresul, pe de o parte, enervările inutile, pe de alta.
Prima ninsoare din Bucureşti. Trebuie să ajung, din Crîngaşi, pe Bulevardul Vasile Milea. Sun să iau un taxi. Nu răspunde nimeni, toate liniile ocupate. Asta se întîmplă de fiecare dată cînd ninge sau plouă sau e meci. Atunci, taximetriştii nu prea mai răspund la staţii.
Mai demult, la o petrecere am cunoscut un domn care povestea, extrem de serios, că motivul pentru care s-a despărţit de o potenţială iubire a fost că fata a refuzat să-şi facă cruce, în maşină, înainte de a porni la drum. Ceea ce pentru el a fost de neiertat.
Primul McDonald’s deschis în România a fost o revelaţie. În ziua inaugurală, mi-am pus haine de sărbătoare şi am stat vreo două ore la coadă. Căci nu mîncai doar hamburger, ci te simţeai dintr-odată intrat în rîndul lumii civilizate. Simţeai că respiri acelaşi aer cu americanii, mîncînd aceeaşi chiftea pe care o mănîncă şi ei.
Clişeele îndepărtează, înstrăinează, închid orizontul şi te închistează într-un turn de fildeş, unde numai tu însuţi ai drepate. Îţi conferă o putere falsă, o imagine distorsionată a realităţii. Îţi încătuşează gîndirea, îţi lezează simţul toleranţei şi îţi împietresc inima.
"Totul era normal, îmi zîmbea binevoitor, pînă cînd a aflat că sînt român." - este, în linii mari, concluzia multora. De unde vine şi reversul medaliei, ostilităţii răspunzîndu-i-se, mai tot timpul, cu ostilitate. Aşadar îi etichetăm şi noi pe cei care ne tratează în acest fel, drept aroganţi, nesimţiţi, "capitalişti".
De ce vorbim însă despre un "şoc"? Luat la bani mărunţi, nu doar acest auto-denunţ ar trebui să tragă un semnal de alarmă asupra realităţii din România.
Care mai sînt principiile reale şi care cele inventate? Există principii personale, dar ce le conferă acestora validarea, aura de autenticitate? Căci de multe ori, vrăjiţi de goana după confirmarea propriei persoane, învestim ideea de principiu personal ca fiind universal valabilă.
Dilema veche de saptamîna aceasta se întreaba ce mai înseamna, în ziua de astazi, a avea principii. Puteti citi, printre altele, texte de Ioana Bot, Bogdan Voicu, Dana Jalobeanu, Sorin Costreie, Constantin Vica si Emanuel Socaciu.
Sînt, în această privinţă, aidoma bătrîneilor de pe scara blocului unde locuiesc, care mă opresc uneori să mă întrebe ce e aia megabit, megapixel, beneficii flexi, viteză ultraspeed 4G - şi alte asemenea grozăvii pe care le aud în reclamele de la TV. Le spun, jenată, că habar n-am.
O domnişoară, avînd pînă în 30 de ani, s-a aşezat lîngă mine, răspîndind în jur un diafan parfum franţuzesc. Ceea ce era o binecuvîntare într-un spaţiu tern, închis, în care mirosul, deşi cel mai adaptabil simţ uman, avea greutăţi în a-şi menţine funcţia.
"Casele din Hudeşti sînt frumoase. Păstrează arhitectura tradiţională, nu sînt vopsite în culori stridente şi n-au inovaţii moderne şi hîde, cum descoperi în multe alte părţi. În schimb, toate casele au faţadele atît de îngrijite, încît par a fi proaspăt renovate."
Cînd eram mică, cred că nu aveam mai mult de 8 ani, într-o seară la teatru, în faţa mea s-a aşezat un domn în vîrstă. Era mărunţel şi uscăţiv. Îi tremura capul şi, la răstimpuri, avea scurte zvîcniri de braţ. Cel mai probabil, avea boala Parkinson - ceea ce nu aveam cum să ştiu la vîrsta aceea.
Să scrii un articol despre limbajul injurios din mass-media românească este o provocare. În primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină. În al doilea rînd, implică şi un risc personal: încercînd să te documentezi este foarte uşor să te pierzi într-o spirală a abjecţiilor.
"Mulţi oameni percep ambiţia ca fiind ceva negativ" - spune profesorul Kammeyer-Muller. "Unii cred că oamenii ambiţioşi sînt egoişti şi mai tot timpul nemulţumiţi tocmai pentru că îşi doresc mereu altceva, să aibă mai mult şi mai mult".
"La cei 67 de ani ai mei" - mărturiseşte profesorul - "mi se pare incredibil că au trecut 43 de ani de cînd s-a destrămat Beatles. De cîte ori îl văd pe Sir Paul McCartney la TV, interpretînd o piesă veche, precum Hey Jude, mă opresc şocat: nu-mi pare că anii 70 sînt atît de departe".
Există acea parte a vînzătorilor români care se încăpăţînează să pară autoritari: acel tip de comerciant incompetent care ar putea vinde la fel de bine cotlete de porc sau parfumuri franţuzeşti, căci oricum nu se pricepe nici la una, nici la alta.
Din cînd în cînd, în conversaţii, mă surprind că-mi mai scapă cîte un cool, mai ales pentru a augmenta o aprobare. De regulă spun „fain“ sau „mişto“, dar, cu timpul, cred că încep să preiau din vorbirea din jurul meu (oh, my God!). O fac instinctiv, mecanic, fără să gîndesc.
Pe parcursul a şase experimente, am demonstrat cum consumatorii percep diferite acte culturale, branduri şi oameni ca fiind cool, dacă aceştia îndeplinesc condiţia autonomiei. Independenţa pare a fi legitimă şi astfel conduce către o perspectivă asupra conceptului cool.
Acum ceva vreme am fost într-un liceu bucureştean. Urma să intervievez cîteva eleve care cîştigaseră un concurs de fizică. Cum am ajuns prea devreme, elevele fiind încă în sala de curs, a trebuit să aştept pe coridor, pînă la recreaţie, timp în care am încercat să socializez cu elevul de serviciu.
Nu ştiu cît de mult contează astăzi înclinaţia personală a unuia sau a altuia către un anumit domeniu. Nu ştiu cîţi se mai lasă „mînaţi” de părinţi sau de propria gîndire, în alegerea viitorului. Azi, din păcate, prea puţini tineri îşi mai permit luxul de a-şi alege un viitor care nu e pe placul „pieţei muncii”.
Cînd este politizat şi dus în extremă, orice principiu se urîţeşte, ajungînd, într-un mod paradoxal, să-şi pervertească însuşi nucleul existenţei sale. Ajunge să-şi renege originea şi să funcţioneze ca o armă îndreptată contra menirii sale iniţiale.
Problema cîinilor fără stăpîn din România este şi se pare că va rămîne pentru mult timp de acum încolo subiect de primă pagină în mass media, fiind, alături de Elodia, cel mai longeviv subiect de senzaţie. Căci părerile în ceea ce priveşte cîinii maidanezi sînt împărţite în două tabere, ambele vehemente.
De cîţiva ani frica de a "te îngrăşa" a fost surclasată de frica de a "nu mînca sănătos". Zi de zi auzim noi şi noi informaţii despre "pericolul" care pîndeşte, ascuns în mîncare.
O televiziune locală ar trebui să aibă mereu în minte faptul că este în slujba cetăţenilor, dar asta se întîmplă destul de rar. „De multe ori, posturile TV locale sînt în slujba celor care le finanţează, sînt mecanisme de propagandă pentru aceştia şi fac abstracţie de nevoia de informaţie a publicului.“
Simţi că universul, cu toate problemele sale, dispare într-un abis de neimportanţă. Cui îi pasă de criza economică, de problemele politice, de crimele ecologice şi de toate crimele contra umanităţii cînd administratorul de bloc îţi spune, oftînd şi ridicînd din sprîncene, că este o problemă să închidă apa de pe coloana de la baie?
"Fericirea hedonică depinde de tine însuţi, de posibilităţile tale de a-ţi hrăni constant maşinăria sentimentelor pozitive. Dacă însă se interpune vreun obstacol în calea acestui parcurs - dacă te răneşti sau dacă pierzi pe cineva drag ţie - întreaga sursă a fericirii este ameninţată. Iar asta înseamnă că trăieşti într-un stres continuu."
În acest net de clişee cu care ne-am obişnuit pînă la saturaţie, există însă şi presă de calitate, şi jurnalişti de excepţie. Despre meseria de jurnalist am vorbit, aşadar, cu unul dintre cei mai tineri şi profesionişti jurnalişti din peisajul media românesc, Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, jurnalist la RFI România.
Vorbind despre un Gigel care a copiat de pe net o compunere în daneză pentru ora de engleză (căci nu numai că nu face diferenţa între cele două limbi străine, dar nici nu-i pasă), vorbim de fapt despre educaţie, iar vorbind despre sistemul de educaţie vorbim pînă la urmă despre viitor.
Primul pas, cînd vorbeşti despre libertatea presei în România, e să consulţi Rapoartele FreeEx, rapoarte anuale care consemnează un fel de istorie a devenirii presei libere în România de după Revoluţie, acoperind cu minuţiozitate monitorizarea domeniului mass-mediei româneşti, din 1999 pînă în prezent.
În marea lor parte, pensionarii de azi, din România, nu au un trai prea bun. Pensiile sînt, de cele mai multe ori, atît de mici încît îţi permit doar să te odihneşti pe prima treaptă a piramidei lui Maslow. Supravieţuire şi cam atît. Pensia înseamnă azi plata pentru întreţinerea locuinţei, pentru medicamente şi pentru mîncare.
Acum cîţiva ani, am avut ocazia să petrec cîteva ore la bordul unui vas de croazieră austriac, în compania unui grup de pensionari americani. Erau, în acest grup, şi pensionari bogaţi, foşti corporatişti, directori, manageri, dar şi dintre cei cu venit mediu, profesori de liceu, ingineri sau farmacişti.
Există şi categoria celor care ţin post, "că aşa trebuie", dar care se plîng în continuu, de parcă ar fi primit o pedeapsă. Stau lîngă tine la restaurant şi, în timp ce tu îţi comanzi o friptură, ei suspină şi ronţăie trişti o foaie de salată, cu ochii aţintiţi în farfuria ta.
Primeşti o scrisorică de la ANAF cum că trebuie să dai înapoi Statului Român o sumă de bani din „recalculări”. Nu este o sumă mică, nici extrem de mare, dar îndeajuns de enervantă, căci intră în contul cheltuielilor „neaşteptate”. Oftezi, ţi se rupe inima, dar te conformezi şi pleci spre secţia financiară de care „aparţii”.
Astăzi, în România, opiniile despre mass-media sînt împărţite. Unii susţin că presa este „prea liberă“, referindu-se, mai degrabă, la faptul că discursul mediatic preferă trivialitatea, calităţii informaţionale. Alţii acuză faptul că presa a devenit o extensie a grupurilor de interese politice, vehiculînd discursuri electorale.
În înghesuială, într-un autobuz, o doamnă mai în vîrstă este îmbrîncită. „Hai, mamaie, că te caută moartea pe-acasă şi tu te plimbi cu autobuzul“, pufneşte cineva care se împiedică de bastonul de lemn al femeii. Bătrîna se întoarce, încrîncenată: „Nu v-ar fi ruşine, drogaţilor!“
Într-un parc, un părinte îşi pocneşte copilul. Copilul urlă, părintele îi mai arde o palmă. O doamnă intervine şi apostrofează părintele. Părintele se enervează, îi aruncă un „nu-i treaba ta”, după care îşi mai pocneşte o dată copilul, pe motiv că „îl face de rîs pe stradă”.
Auzim întruna că învăţămîntul românesc este la pămînt. Se justifică slaba calitate a sistemului de educaţie, prin lipsa unor profesori bine pregătiţi. Se invocă salariile mici, ca motiv pentru dezinteresul dascălului, dezinteres care provoacă letargie în rîndul elevilor, elevi despre care nu aflăm cînd sînt olimpici internaţionali, ci mai degrabă cînd intră în comă alcoolică sau cînd îşi mai bat cîte un profesor.
Cînd pe burtiera unei emisiuni curg informaţii gen „breaking news” cum că în Vrancea s-a mai înregistrat „încă un seism”, se îndemnă, negustoreşte: „staţi cu noi pentru detalii” – detalii care, de fapt, nu există.
Unii sînt de părere că şpaga este, pentru un sistem obişnuit cu corupţia, precum o tumoră inoperabilă. O formaţiune malignă care s-a ataşat de un organ sănătos, de prea mult timp, şi este deja mult prea vascularizată ca s-o mai poţi îndepărta, fără a distruge întregul sistem.
Doru Ciocan, care este preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC), „vrea să fie interzisă prin lege închiderea caloriferelor în apartamentele cu repartitoare, pe motiv că «şmecheria» de a beneficia de căldura venită prin pereţi de la vecini ar fi o încălcare a Constituţiei, în legătură cu care s-au primit numeroase plîngeri.”
Îmi iau inima în dinţi de dimineaţă. În drum spre redacţie, trec pe la poştă, căci este în drum. Cît să-mi ia? Mai mult de 20 de minute n-are cum. Intru, stau la coadă, le pun pe toate la socoteală şi îmi fac calculul că se va termina în maximum jumătate de oră.
Imaginaţi-vă că, la finele unei zile, cînd lumea se întoarce acasă, dumneavoastră ajungeţi în faţa unei clădiri cu două nivele, parter şi mansardă, străbateţi un coridor prelung, cu uşi de o parte şi de alta, deschideţi o uşă, iar camera în care intraţi, mică, cu un pat, un dulap şi un calorifer electric, este raiul pe pămînt.
Pe 21 decembrie a avut loc în Bucureşti a patra ediţie a Galei Persoanelor cu Dizabilităţi, eveniment aflat sub înaltul patronaj al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, transmis în direct de TVR, coproducătorul evenimentului, alături de ActiveWatch şi Fundaţia „Motivation“.
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
De cîte ori nu vi s-a întîmplat ca la sfîrşitul unei zile obositoare să nu exclamaţi retoric: „Nici nu ştiu cum s-a dus şi ziua de azi“? Chiar dacă, de cînd v-aţi trezit, nu aţi stat o secundă? Este ca atunci cînd plătiţi o sumă enormă la un supermarket, fără să vă daţi seama pe ce s-au dus banii.
Intraţi într-o încăpere mică, de vreo 12 metri pătraţi. Înăuntru sînt vreo 20 de oameni. Cîţiva tineri, în aceeaşi situaţie, „cu unul dintre părinţi“ după ei. Buluciţi, lipiţi de perete sau cocoţaţi pe cîteva mese. Scaune nu prea sînt. Adică sînt cîteva rămăşiţe.
