De ce iubim clişeele
Acum o săptămînă am scris despre un articol apărut în presa străină în care era elogiat gestul unui imigrant român care, găsind o geantă cu bani, a predat-o autorităţilor. Esenţa articolului respectiv nu era "un fapt divers", ci un "caz senzaţional". Drept pentru care am ridicat problema mesajelor din presă care, în ciuda ambalajului pozitiv, sînt profund discriminatorii, alăturînd ideea subînţeleasă "deşi e român, nu a furat" cu binecunoscuta sintagmă neaoşă: "deşi e ţigan, e un om minunat".
Majoritatea comentariilor pe care le-am primit m-a pus pe gînduri, căci au fost dintre cele mai vehemente. Voi prezenta doar trei dintre acestea.
Primul care mi-a atras atenţia a vizat "corectitudinea politică". Un concept care, de multe ori, este luat peste picior cu uşurinţă pentru "deraieri" şi "exagerări". Discuţia în jurul acestui subiect este însă una mult mai largă, iar concedierea din start a conceptului, pe motive precum "of, corectitudinea politică ne omoară" sau "ne omoară simţul umorului" este una pripită şi limitată. Cei care aud de corectitudine politică şi se grăbesc să dea ochii peste cap, folosind clişee precum "corectitudinea politică e doar o mare ipocrizie" să se gîndească şi la faptul că datorită impunerii corectitudinii politice nu-ţi mai permiţi, cel puţin în discursul public, să instigi la violenţă contra unor grupuri minoritare, iar rasismul sau discriminarea sînt taxate.
Alt doilea comentariu, primit tot pe facebook, viza ONG-urile, blamate de către semnatar pentru că "sînt plătite din bani străini în special pentru a crea aceste confuzii şi pentru a proiecta imaginea negativă şi asupra populaţiei locale." Convingerile că ONG-urile sînt "agenturi străine", că "se hrănesc din banii unor oameni bogaţi care au interese la noi în ţară" sînt, din nou , mostre de gîndire pripită, o gîndire ambalată şi de clişeele vehiculate în presa de senzaţie.
De altfel, comentariul se încheia cu o răbufnire: "Aş dori să mi se explice ce contribuţie a avut această etnie şi ce a produs ea, în afară de haos, mizerie, dezordine".
Vehemenţa şi radicalitatea exprimate mă fac să mă îndoiesc totuşi că respectivul domn chiar ar dori un dialog, o discuţie senină şi calmă asupra unui subiect care de fapt nu-l frămîntă, devreme ce opinia domniei sale este deja formată.
Căci iubitorii de clişee sînt de obicei oameni categorici. Folosesc anumite tipare, verbale, dar şi mentale, pentru a susţine un punct de vedere asupra căruia n-au nici un dubiu. Poţi oare să-l faci să înţeleagă, pe un iubitor de clişee, că femeile blonde nu sînt o categorie? Poţi oare să-l îndepărtezi de pericolul generalizării? Poţi oare să-i spui că, folosind stereotipuri, nu are nimic de cîştigat? Pumnul în masă nu-ţi asigură o familie fericită.
Clişeele îndepărtează, înstrăinează, închid orizontul şi te închistează într-un turn de fildeş, unde numai tu însuţi ai drepate. Îţi conferă o putere falsă, o imagine distorsionată a realităţii. Îţi încătuşează gîndirea, îţi lezează simţul toleranţei şi îţi împietresc inima.
Iar pentru că doamna care tranşa în cîteva cuvinte problema "corectitudinii politice", dilemă dezbătură de zeci de ani prin conferinţe şi căreia i se dedică lucrări şi studii ştiinţifice, a descoperit că singurul efect al acesteia este de fapt "omorîrea simţul umorului", mă întreb ce umor poţi avea pentru gravele consecinţe ale clişeelor?
Vă reamintesc acel caz din Irlanda, cînd autorităţile au luat copiii unui cuplu de romi, pe motiv că aceştia aveau... ochii albaştrii, deci, nu-i aşa, nu puteau fi romi, ci erau, cu siguranţă, răpiţi. Dîndu-şi, mai apoi, seama de greşeală, autorităţile au redat copiii părinţilor, iar primul ministru, Enda Kenny, şi-a cerut în mod public scuze pentru această nefericită întîmplare. Nimeni nu s-a gîndit însă că această "întîmplare" care a cauzat traume, atît copiilor, cît şi părinţilor, a fost provocată de clişee şi lipsa de toleranţă.
Al treilea comentariu m-a vizat în mod personal. Un domn, sau o doamnă - nu-mi pot da seamă, pentru că semnătura aparţine unui pseudonim, mă "acuza", pe scurt, că trăiesc "bine".
În opinia sa indubitabilă, trebuie că "locuiesc într-un cartier unde nu îmi e frică să merg noaptea pe stradă", cu siguranţă "nu merg niciodată cu autobuzul", nu am mîncat bătaie de la ţigani, citesc doar cărţi savante şi am doar conversaţii profunde... iar acestea sînt, de fapt, cauzele pentru care scriu de bine despre ţigani. Pentru care mă revolt (fals, în opinia sa) contra rasismului şi discriminării. Eram "invitată" la sfîrşit să ies din "coconul" în care îmi duc existenţa, să iau contact cu lumea reală şi abia după aceea să scriu despre discriminare.
Ironic este că aici chiar a atins ceva real. Într-adevăr, cred că am trăit într-un "cocon". Căci nu mi-am dat seama cîtă ură şi vehemenţă pot încă exista. Cîtă discriminare şi lipsă de toleranţă. Şi, mai mult, cît de greu este să vorbeşti cu iubitorii de clişee.
