"Dacă nu eşti liber în meseria asta, nu eşti jurnalist" - interviu cu Laurenţiu DIACONU-COLINTINEANU
„Presa este vîndută“, „încrederea românilor în mass-media a scăzut îngrijorător în ultimii ani“; „tabloidizarea presei este iminentă“, „jurnaliştii aleargă numai după senzaţional“– aceasta este, per ansamblu, imaginea presei din România. În acest net de clişee cu care ne-am obişnuit pînă la saturaţie, există însă şi presă de calitate, şi jurnalişti de excepţie. Despre meseria de jurnalist am vorbit, aşadar, cu unul dintre cei mai tineri şi profesionişti jurnalişti din peisajul media românesc, Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, jurnalist la RFI România.
Sînteţi specializat în reportaj multimedia, specializare obţinută în cadrul unei burse în SUA; sînteţi, de asemenea, alumnus al programului International Visitor’s Leadership, susţinut de US Department of State. Aţi lucrat la Deutsche Welle, în Germania, iar în prezent profesaţi ca jurnalist la RFI, România. Aveţi un CV impresionant, pe care l-am prezentat foarte pe scurt, doar ca să vă întreb: cît de profesionalizat este, la ora actuală, statutul jurnalistului în România?
Dacă doriţi un răspuns generalizat, aş putea spune că, în prezent, în România, jurnalist poate fi oricine care are o legitimaţie pe care scrie „presă“. Problema este că la noi legitimaţia pe care scrie „presă“ nu este emisă neapărat de către o autoritate care să poată să certifice acest lucru. Iar cînd spun „autoritate“ nu mă refer neapărat la o instituţie care să aparţină de stat, ea poate însemna, de pildă, un sindicat al jurnaliştilor, cum se întîmplă în Germania. Din păcate, noi nu avem acest for. La noi, oricine poate să-şi facă orice fel de fiţuică pe care scrie „presă“ şi să se dea drept jurnalist. Nu trebuie nici măcar să aparţină unei instituţii consacrate de presă sau concern media, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dar nici un mijloc de control. Aşa ajung toţi neaveniţii, dintr-o formă sau alta, să pozeze drept jurnalişti şi să fie, de altfel, şi crezuţi, atît de către cei cu care interacţionează direct, cît şi indirect, prin diferite produse.
Dacă revenim însă la semnificaţia termenului de jurnalist, adică cel care îşi asumă o misiune de informare corectă, care încearcă să îşi facă meseria corect, care poate sta în faţa publicului onest şi fără senzaţia că îi atîrnă o tinichea de coadă, atunci nu putem vorbi despre o majoritate – în România nu există foarte mulţi care chiar au înţeles despre ce este vorba în această meserie.
În România se discută încă foarte aprins despre libertatea presei...
În primul rînd, chestiunea cu libertatea presei este o contradicţie în termeni. Dacă nu eşti liber în meseria asta, nu eşti jurnalist.
Să ne înţelegem: presa nu este niciodată independentă de bani. Problema se pune însă atunci cînd cel care dă bani foloseşte presa în interes personal. În momentul în care România va intra şi ea în era în care patronatul de presă îşi va asuma principiile care stau la baza jurnalismului autentic, atunci vom putea spune că avem un business de presă onest – căci presa este pînă la urmă o afacere, care trebuie să vîndă, să facă bani, să facă audienţă, să aducă publicitate – toate acestea făcînd parte din apanajul mass-media. Este firesc să fie aşa, căci jurnalismul nu este o meserie care se face gratuit, ci o meserie care se face pe bani – şi, în unele ţări, chiar pe bani foarte buni. Dar business-ul nu poate, nu are voie să elimine aspectele de etică jurnalistică. Banii nu ţin loc de principii.
Există în mass-media din România principii?
Bineînţeles. Şi există şi oameni (destul de mulţi) care le şi aplică. Vorbim despre jurnalişti care sînt cu adevărat jurnalişti, în ciuda unor constrîngeri, oameni care lucrează şi în televiziuni mai puţin oneste, în radio, în presa scrisă sau online, ori în presa mainstream. Problema este tot una financiară, căci cei care se menţin, ca instituţie, oneşti, la noi supravieţuiesc la limită, pentru că începînd cu anul 2009, banii rulaţi în presă nu mai sînt aceiaşi, iar multe instituţii au făcut compromisuri – deşi înăuntrul acestor instituţii există oameni oneşti, care sînt cu adevărat profesionişti. Însă, cînd instituţional nu se mai aplică aceste principii, se ajunge la situaţii care duc la derapajele pe care le vedem zi de zi.
Derapajul major din presa românească, dincolo de ce iese pe post – iar aici trebuie să spun că eu am încredere într-o parte a publicului care discerne corect anumite lucuri şi le sancţionează prin propria gîndire sau telecomandă – este legat de patronat. Patronatul care se identifică cu politicul, cu afacerea afiliată politicului, şi care ajunge să dicteze conform intereselor grupului respectiv de persoane. Cînd se întîmpla asemenea lucruri, nu mai putem vorbi de presă – în aceste condiţii nu mai avem jurnalism, avem propagandă.
Cît de mult afectează politica de patronat libertatea presei în România?
Enorm. Dar asta este problema noastră, a ţării. Bineînţeles, se propagă prin jurnaliştii care acceptă să lucreze în acel spaţiu în care nu conştientizează că nu se pot desfăşura aşa cum şi-ar dori. În momentul în care sursa care informează este viciată, trebuie să te gîndeşti că ţara în care trăieşti are mari probleme. Există oameni extrem de bogaţi în Europa occidentală, vorbim despre patroni ai marilor trusturi de presă, care nici nu s-ar gîndi să-şi permită să intervină în politica editorială. Iar acest lucru este de la sine înţeles, căci ei ştiu că dacă ar avea vreo tentativă să se amestece în politica editorială, a doua zi ar apărea demascaţi în paginile ziarului personal.
Credeţi că în România dependenţa economică a ajuns să dicteze conduita jurnalistului?
Depinde de fiecare. Unora, da. Unii ajung să facă compromisuri pentru că se gîndesc la familie, la creditele pe care au apucat să şi le facă, iar în condiţiile în care piaţa muncii este destul de restrînsă pentru un jurnalist, să fii ameninţat că rămîi fără job este un stimulent puternic în a accepta compromisurile. Nu vreau să îi judec nici o clipă pe cei care, în fond, pun familia pe primul plan. Nici nu îmi pot imagina prin ce trec aceşti oameni.
Nu este şi o vină a publicului? Avem sau nu cultura presei în România?
Din nou, vorbim pe segmente. Demografic, probabil, ponderea celor care posedă acel concept, care la noi nici nu există – este vorba despre media literacy, educaţie mediatică – este un procent mai mic decît ar trebui să fie. Dar este o vină pe care şi noi, ca jurnalişti, trebuie să ne-o asumăm, căci în perioada în care presa mergea bine, ca breaslă şi ca industrie, nu ne-am asumat în mod colectiv rolul de „educare prin calitate“. Manifestările istorice care au antrenat mase s-au numit revoluţii. Tot restul de schimbări în bine, paşnice, în esenţă, au fost făcute de către minorităţi urmate de majorităţi. Dacă e să ne referim la jurnalişti ca la o asemenea minoritate, în perioada în care se putea realiza această transformare, atunci trebuie să spunem că nu şi-au asumat misiunea de educare a publicului. Greşit este că nici azi acest rol nu mai este asumat în totalitate.
Se spune că, în ciuda faptului că „este vîndută“, presa este „prea liberă“, în sensul că este prea slobodă la gură – pervertindu-se astfel conceptul libertăţii de expresie.
Una este limbajul în sine, alegerea cuvintelor, ştampila de „pamflet“, ca să poţi înjura cum te taie capul – lucru care mie mi se pare o nesimţire –, şi alta este libertatea de expresie. Libertatea de expresie nu înseamnă că poţi fi măgar. Libertatea de expresie înseamnă că ai libertatea de gîndire şi posibilitatea de a-ţi exprima gîndurile. De ce să înjuri oamenii în numele libertăţii de exprimare? Iar aici vorbim despre cei care îşi dau drumul la vocabular în presă, dar nu se apucă să înjure pe stradă. Cei care înjură la TV nu fac asta pe stradă. Eu nu am voie să spun că un anumit personaj public a făcut orgii naziste la el acasă în numele libertăţii de exprimare. Or, dacă o fac, trebuie să îmi asum şi posibilitatea ca acel personaj să mă dea în judecată şi chiar să cîştige, dacă eu nu pot dovedi ce am spus. Dar, dacă am informaţii verificabile, şi spun că acel personaj este corupt pentru că a făcut anumite lucruri, pe care eu le pot dovedi, atunci asta nu este calomnie. Dar trebuie să facem o diferenţă. Ce scoate un jurnalist pe gură în numele libertăţii presei trebuie să fie şi dovedit.
Vorbind despre acuze şi dovezi, despre jurnalismul de investigaţii... Se întîmplă de multe ori ca în presă să se semnaleze un lucru grav, însă subiectul nu „ţine“ prima pagină decît foarte puţin. Credeţi că avem o presă inconsecventă?
Uneori da. Găsim un subiect, îl afişăm pe termen scurt, dar pe termen lung, uităm de el. În genere, în presa din România nu se urmăreşte subiectul pînă la capăt, în sensul provocării unei schimbări. Presa poate, şi, într-o ţară ca România, cred că trebuie să avem mai multă consecvenţă în urmărirea unui subiect. Nu ajunge doar să public un articol sau un reportaj despre condiţiile extrem de proaste dintr-un spital. Trebuie să sun a doua zi de la publicarea respectivei anchete şi să-i întreb pe cei de la conducerea spitalului: aţi schimbat ceva? Dacă primesc răspuns negativ sau mi se închide telefonul în nas, trebuie să pun mîna şi mai scriu un articol despre acest subiect. E vital să scrii, să vorbeşti, să aduci în atenţia publicului o problemă, pînă cînd acea problemă este rezolvată.
Avem şi un public care uită?
Nu numai atît. Publicul nu este obişnuit să ducă pînă la capăt un raţionament. Pentru că nu este ajutat să facă acest lucru. Cineva care lucrează într-o bancă, de exemplu, nu are timp să stea să se intereseze despre situaţia sănătăţii în România. El are alt job. Nu are timp să stea să caute, să sune el însuşi să întrebe ce s-a mai întîmplat cu paturile din spitalul X. Nu e jobul lui, este jobul meu, de jurnalist care a descoperit acest lucru şi vrea să atragă atenţia în ideea de a provoca o schimbare în bine. Din păcate, în general, în presa din România nu se întîmplă acest lucru. Şi mai este o hibă: subiectele grave sînt tratate superficial. Există presiunea de a produce repede, mult, redacţiile au personal puţin, care trebuie să producă, şi atunci se ajunge la încropirea la repezeală a unui subiect. S-a pierdut noţiunea de investiţie cronofagă în jurnalism. Nimeni nu te aude cînd spui că vrei să lucrezi două săptămîni doar pentru un subiect. S-a pierdut şi noţiunea de lucru în echipă. Astăzi se vrea de la un singur jurnalist să facă de toate. Să filmeze, să vorbească la TV, să scrie, să fotografieze, să monteze etc. Poate va reuşi să facă acest lucru, dar un jurnalist specializat în presa scrisă nu va fi niciodată la fel de bun „pe sticlă“ ca un reporter TV. Şi viceversa. S-a pierdut noţiunea că a investi resurse într-o echipă va face ca profitul să crească, pentru că şi produsul rezultat va fi mai bun.
Aveţi experienţă internaţională în ceea ce priveşte presa. România, Statele Unite, Germania, iar acum sînteţi jurnalist la Radio France Internationale. Puteţi face o paralelă în ceea ce priveşte libertatea presei în cele patru zone de presă în care aţi activat?
La început, cînd lucram la Societatea Română de Radiodifuziune, am avut un conflict în care descoperisem un subiect, un scandal foarte mare, care a fost îngropat. Era vorba despre o excursie pentru jurnalişti, prin care o companie de maşini voia să îşi promoveze un nou model de maşină. În timpul excursiei s-a produs un accident despre care nu s-a auzit nimic, căci nici unul dintre jurnaliştii aflaţi acolo nu a scris. Motivul: erau acolo invitaţi pe banii companiei. Între timp, afacerea este publică, dar la acel moment am avut scandaluri foarte mari, nu am putut face public acel fapt. Atunci am vrut să îmi schimb jobul, dar nu am făcut-o, am ales să plec în Germania, unde am lucrat patru ani la Deutsche Welle. Este singurul incident în care libertatea de jurnalist mi-a fost încălcată. Bineînţeles, de-a lungul vremii, au existat telefoane de ameninţări, telefoane de intimidare, am avut şi o spargere dubioasă a casei – spun dubioasă pentru că, deşi toată casa era răvăşită, nimic nu lipsea.
Pe scurt, credeţi că presa din România informează sau stă mai mult la taclale?
În mare parte, stă la taclale. E simplu şi e ieftin să faci un talk-show. E facil să chemi pe cineva să-şi dea cu părerea. Majoritatea păreriştilor vin gratis. Faci o bălăcăreală de scandal între unii şi alţii, nu ai nici un conţinut informaţional şi ieşi ieftin. Uită-te la canalele străine de ştiri. Chiar şi pe Russia Today, care e canal de propagandă, sau la chinezi, pe CC TV, alt canal de propagandă. Lăsînd la o parte etica, nici măcar acolo nu vezi talk-show-uri nonstop. Acolo se livrează informaţii.
Uitaţi-vă pe CNN sau pe BBC, ai reportaje despre toate, ai informaţii din toate domeniile. Ai yachting, ai golf, ai emisiuni de frumuseţe, ai tot ce vrei... Oamenii aceia creează conţinut informaţional şi nu stau toată ziua în breaking news. „Victor Ponta va face declaraţii la ora 19.“ Este acesta un breaking news? Avem atîtea alerte de ştiri, încît nu mai facem diferenţa între o ştire cu adevărat importantă şi un anunţ. La noi orice vine pe fluxul de ştiri este breaking news. Iar televiziunile se iau una după alta. Dacă una este în breaking news, intră şi cealaltă în breaking news. Dar cum poate fi un eveniment anunţat breaking news?
a consemnat Stela GIURGEANU
Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.
