25 de ani de presă liberă
Astăzi, în România, opiniile despre mass-media sînt împărţite. Unii susţin că presa este „prea liberă“, referindu-se, mai degrabă, la faptul că discursul mediatic preferă trivialitatea, calităţii informaţionale. Alţii acuză faptul că presa a devenit o extensie a grupurilor de interese politice, vehiculînd nu informaţii valabile pentru public, ci permanente discursuri electorale.
În acest context vine şi raportul World Press Freedom Index, privind „libertatea presei în lume“, raport întocmit anual de către organizaţia franceză Reporters sans frontièrs. Conform rezultatelor, în 2013, România a coborît trei locuri în clasamentul mondial, ajungînd, de pe locul 42, pe locul 45. (Primele locuri aparţin Finlandei – pentru al treilea an consecutiv –, Olandei şi Norvegiei, iar pe ultimele poziţii se situează Turkmenistan, Coreea de Nord şi Eritrea.)
Ce înseamnă poziţia României în acest clasament care ia în considerare opinii ale jurnaliştilor şi ale analiştilor din 180 de ţări? Despre ce fel de presiuni vorbim azi în peisajul mass-media din România: sînt ele de natură politică, dependenţă economică sau avem încă de-a face cu o presă în curs de formare, fără nişte repere bine stabilite? În ce măsură compromisurile de orice natură obstrucţionează dreptul publicului de a avea o presă profesionistă?
Un mic istoric
Ca să vorbim despre toate acestea, trebuie să luăm în calcul cîţiva factori, printre care şi stabilirea unor repere şi cauze istorice. Aflată sub regim dictatorial timp de 45 de ani, România nu a avut o presă liberă (nu a avut nici măcar o Facultate de Jurnalism) decît după Revoluţia din 1989, cînd presa, ca multe alte organisme ale democraţiei, a trebuit să se inventeze din mers.
Baza pe care presa în democraţie a fost nevoită să se (re)inventeze a fost una destul de precară. În ceea ce priveşte televiziunea, pînă în 1989, în România nu a existat decît un singur post de televiziune, Televiziunea Republicii Socialiste România, care avea doar două canale. În 1985, invocîndu-se motive economice, canalul 2 a fost suspendat. Rămăsese, aşadar, un singur canal, TVR 1, care emitea doar trei ore pe zi, iar majoritatea emisiunilor erau dedicate, în proporţie de 80%, cultului partidului comunist.
Nici presa scrisă nu avea un statut mai bun. Ziarele erau puţine la număr, iar cele existente erau pline de articole de propagandă, pe care aproape nimeni nu le citea.
Izolaţi (şi) informaţional, fără a şti ce se petrece în afară, românii căutau totuşi, disperaţi, surse de informaţie. Se asculta, în secret, în special Radio Europa Liberă – un post de radio finanţat de Congresul Statelor Unite. Deşi ascultarea emisiunilor era riscantă şi deşi se încerca bruierea emisiunilor, posturile străine cu emisiuni în limba română erau pentru mulţi o supapă informaţională, la care se încăpăţînau să nu renunţe. De altfel, în România, oficial, acţiunile de bruiere a emisiunilor posturilor străine au încetat în 1964.
În 1989, a urmat Revoluţia. Răsturnarea regimului comunist a însemnat şi dinamitarea cenzurii în presă. Ca primă schimbare, televiziunea de stat şi-a schimbat denumirea: a devenit Televiziunea Română Liberă şi, în decembrie ’89, TVRL a fost prima televiziune din lume despre care se spune că a transmis în direct o revoluţie – iar acesta este punctul care a marcat începutul presei libere în ţara noastră.
Imediat după Revoluţie, mass-media în România a însemnat, în primul rînd, presa scrisă. Cererea era atît de mare încît multe ziare nici nu mai ajungeau la standuri, ci se vindeau direct din camioane. Oamenii, însetaţi de informaţii, formau cozi enorme, de la primele ore ale dimineţii, în locuri unde „se ştia“ că vor veni camioanele de la tipografie. Chiar dacă tirajele celor mai importante ziare depăşeau pe atunci un milion de exemplare pe zi, tot părea că nu sînt îndeajuns. Dacă ratai ora de difuzare a presei, riscai să rămîi fără ziar şi încercai să împrumuţi cîte un exemplar de la cineva care fusese mai norocos. Cum deschiderea pieţei era atît de mare, a apărut, în mod firesc, şi oportunitatea de a face bani din presă. Zilnic apăreau alte şi alte ziare şi reviste, creîndu-se un boom al presei scrise.
Odată cu această explozie, a apărut însă şi prima problemă serioasă: lipsa de jurnalişti.
Supuşi constant cenzurii, în comunism, era greu să te formezi ca jurnalist veritabil. Totuşi, mai existau şi profesionişti care aveau, pentru prima oară în viaţă, şansa de a-şi face meseria în mod real. Doar că aceştia erau foarte puţini. În avîntul pe care îl luase atunci presa scrisă, timp pentru a şcoli noi jurnalişti nu exista, aşa că s-a recurs la primul compromis din istoria presei libere din România.
Astfel, cine reuşea să ţină cît de cît un creion în mînă sau avea ceva noţiuni de gramatică, avea şansa de a deveni, peste noapte, jurnalist.
Prin urmare, angajările începeau să se facă pe bandă rulantă. Nu exista deontologie, nu existau repere sau reguli. Nu exista nici măcar o facultate de jurnalism (prima s-a înfiinţat în 1992). Meseria de jurnalist era învăţată din mers, iar publicul, prea însetat să ţină un ziar în mînă, prea dornic să aibă, o dată în plus, convingerea că Revoluţia s-a produs, nu mai dădea atenţie şi nici nu mai punea la îndoială autenticitatea şi profesionalismul cuvîntului scris.
În 1992 apare, în România, Legea Audiovizualului, iar pînă în anul 2000 se acordă peste 200 de licenţe TV pentru emisie terestră. Prima televiziune privată din România a fost SOTI TV (Societatea pentru o Televiziune Independentă), o televiziune care a lansat, de altfel, mulţi jurnalişti activi în peisajul presei de azi. După SOTI au urmat Antena 1 (1993), Tele 7 ABC (1994), Pro TV (1995) şi Prima TV (1997).
Conform unui comunicat al Consiliului Naţional al Audiovizualului, emis în 2012, în România funcţionează astăzi 633 de posturi de radio, 750 de posturi de TV, cu emisie terestră şi prin satelit, precum şi 3727 de reţele de distribuţie prin cablu. „Din această perspectivă, România se poziţionează printre cele mai dezvoltate pieţe ale audiovizualului, din Europa Centrală şi de Est“ – se specifică în comunicat.
„Măi, animalule“
Vorbind despre libertatea presei, vorbim automat şi de încercările de a corupe sau de a limita această libertate. Probabil că prima agresiune consemnată şi intrată în istoria mass-media din România ca sintagmă (folosită şi azi în diferite contexte) a avut loc în anul 1992, la Constanţa, cînd preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, agasat de întrebările incomode ale unui jurnalist (este vorba despre Paul Pîrvu, de la ziarul Telegraf din Constanţa), l-ar fi luat pe acesta de guler şi, pierzîndu-şi cumpătul, i-ar fi trîntit celebra „măi, animalule“.
În România, consemnări oficiale ale agresiunilor contra jurnaliştilor au fost făcute în special prin programul FreeEx, al Agenţiei de Monitorizare a Presei, care se derulează din anul 1999 şi pînă în prezent, timp în care, anual, publică rapoarte privind starea libertăţii presei în România.
Conform celui mai recent raport FreeEX, lansat anul trecut, în data de 8 mai 2013, în presa românească, printre evenimentele cu cel mai negativ impact asupra libertăţii de exprimare au fost: oprirea producţiei editoriale a televiziunii publice, timp de şapte luni; creşterea numărului practicilor corupte de presă care au fost expuse public; folosirea instituţiilor media ca arme politice, de către patronii de presă; un număr mare de oameni de presă au intrat în politică; sacrificarea unor teme de interes public în favoarea unor dispute politice sterile; criza economică, care a fragilizat şi mai mult statutul jurnalistului în raport cu patronatul; revenirea în forţă a discursului naţionalist şi homofob; abundenţa derapajelor editoriale; blocarea accesului la informaţii de interes public.
Rating sau informaţie
Aud, din ce în ce mai des, oameni care spun: „eu nu mă uit la televizor“, sau „de cînd mi-am desfiinţat televizorul, sînt mai liniştit“. Aud şi replica dată acestora, care este, în general, una de laudă. Bine ai făcut.
Căci astăzi, peisajul mediatic din România a căpătat un statut incert. Presa, clădită rapid, pe un fundament destul de nesigur şi fără multe repere, şi-a pierdut din credibilitatea pe care o cîştigase în primele sale luni de libertate. Sentimentul public este caracterizat mai degrabă ca fiind unul de neîncredere.
Dacă acum doi ani, mai precis, în 2012, conform unui studiu IRES, mai mult de jumătate dintre români aveau încredere în presă, în prezent, conform unui alt studiu, realizat de către Fundaţia „Konrad Adenauer Stiftung“ şi Centrul pentru Jurnalism Independent din România, un studiu dat publicităţii la începutul anului 2014, doar 1 din 5 români susţine că presa este „complet independentă“, în timp ce alţi 24% consideră că „nu este nici dependentă, nici independentă“, iar 52% o plasează în zona „mai degrabă dependentă“. Conform aceluiaşi studiu, în ceea ce priveşte credibilitatea, pe locul 1 este televiziunea (30% dintre respondenţi declarînd că ar avea „cea mai mare încredere“), în timp ce alte tipuri de media au procente aproape insignifiante: ziare (11%), radio (13%), reviste (2%).
Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.
