Rapoartele FreeEx

Începuturi

Primul pas, cînd vorbeşti despre libertatea presei în România, e să consulţi Rapoartele FreeEx, rapoarte anuale care consemnează un fel de istorie a devenirii presei libere în România de după Revoluţie, acoperind cu minuţiozitate monitorizarea domeniului mass-mediei româneşti, din 1999 pînă în prezent. Rapoartele fac parte dintr-un program al Agenţiei de Monitorizare a Presei, ActiveWatch, dezvoltat din necesitatea existenţei unui instrument de monitorizare documentată şi precisă a stării presei din ţara noastră. 

Despre perioada de început a Rapoartelor FreeEx, Liana Ganea, coordonator de program, îmi povesteşte că, spre sfîrşitul anilor ’90, libertatea de expresie în România nu se bucura deloc de un statut onorabil. Codul Penal prevedea încă sancţiuni pentru calomnie şi insultă, abuzurile contra jurnaliştilor erau la ordinea zilei, abundau iniţiative absurde de articole de lege privind statutul jurnalistului, iar delegaţiile europene criticau lipsa de libertate din mass-media, considerînd mai mult decît necesară continuarea monitorizării acestui sector.  

„La acel moment nici nu prea existau platforme pe care jurnaliştii să se poată coaliza pentru a-şi apăra drepturile. Exista doar Clubul Român de Presă. Aşa a apărut ideea creării unui program în cadrul Agenţiei, prin care să convingem jurnalişti de investigaţie să «strîngă» rîndurile. Totul a început, de fapt, cu un fax, cu o scrisoare pe care am trimis-o către redacţiile din ţară, prin care anunţam apariţia acestei iniţiative şi încurajam jurnaliştii din redacţii să ia legătura cu noi. Pe scurt, mesajul nostru de atunci era: Vreţi să fiţi cu noi?“ Drept răspuns, faxul a funcţionat o noapte întreagă, aducînd ecouri din toată ţara, iniţiindu-se primul pas spre comunicarea dintre redacţiile de presă. După cîteva luni, mai precis în ianuarie 2000, a fost organizată prima conferinţă a celor care intraseră în acest grup, moment care a confirmat naşterea „reţelei FreeEx“.  

A urmat, pe 3 mai 2000, un prim eveniment în România, prin care se semnala Ziua Internaţională a Libertăţii Presei – aducîndu-se astfel în atenţia publică importanţa garantării libertăţii de exprimare. „După un an şi jumătate, în decembrie 2001, am semnat şi Convenţia Organizaţiilor de Media, una dintre discuţiile de atunci fiind centrată în jurul întrebării dacă e bine sau nu să sprijinim o lege a presei.“ Pornind de la această Convenţie a Organizaţiilor de Media, în 2002 s-a încercat şi o primă promovare a unui cod etic al jurnalistului.  

Între timp, Rapoartele FreeEx căpătau consistenţă şi în afara consemnărilor abuzurilor libertăţii presei. „Ne-am luptat, de-a lungul vremii, cu tot felul de iniţiative de legi ale presei, unele de-a dreptul ilare (ca, de exemplu, cea care propunea ca jurnaliştii să treacă prin nişte examene psihologice anuale), şi îndeajuns de multe încît să avem un raport întreg constituit doar din aceste iniţiative.“

Cum se realizează un raport FreeEx?

Un raport FreeEx înseamnă mai mult decît monitorizarea de zi cu zi a presei din România. „Cînd ne e semnalat un caz de obstrucţionare a libertăţii presei, înainte să-l includem în raport sau să facem vreo declaraţie oficială, anchetăm toate detaliile, vorbim cu toate părţile implicate. Trebuie să fim şi foarte atenţi la detalii, şi foarte rapizi în reacţii (iar aici vorbesc despre intervenţia noastră pentru a opri anumite situaţii periculoase)“, îmi spune Răzvan Martin, coordonator de proiect.  

Documentaţia pentru aceste rapoarte începe cu „sursele deschise în media“, urmărindu-se cam tot ce apare în presă. Urmează sesizările care vin pe adresa Agenţiei, sesizări făcute de cele mai multe ori de către jurnalişti care au probleme, ori în interiorul redacţiei, ori pe teren. „După o asemenea sesizare, vorbim cu toate părţile implicate într-un posibil conflict, anchetăm cazul şi abia după ce avem toate informaţiile, luăm o poziţie. De multe ori am fost acuzaţi că nu reacţionăm prompt la un caz prezent în presă, însă noi urmăm o metodologie, şi nu ne aruncăm cu comunicatele de presă, căci nu poţi sări la orice caz de intoxicare mass-media. Aici e vorba despre o responsabilitate enormă. În funcţie de gravitatea cazului, ne gîndim ce trebuie adus în dezbaterea publică. Pentru asta avem şi un fel de grilă de evaluare a gravităţii, cea mai gravă situaţie fiind lezarea libertăţii de exprimare, actul de cenzură în sine.“

O mass-media politizată

Întrebîndu-i pe cei intervievaţi dacă există schimbări sesizabile din ’99 pînă în prezent, şi care a fost „cea mai neagră perioadă“, mi se răspunde ferm şi paradoxal: „Nici acum zece ani“ – îmi spun cei doi – „mass-media nu era atît de politizată cum este astăzi, deşi atunci presiunile guvernamentale erau mult mai puternice.“

Liana Ganea povesteşte că, deşi în urmă cu zece ani vorbeam despre o anumită divizare pe tabere şi chiar dacă jurnalismul era unul de tip activist, totuşi, atunci vorbeai despre „un jurnalism axat în jurul unor valori, al unor idei sau principii. Or, azi, activismul din mass-media e centrat mai degrabă în jurul unor personaje politice. Şi în străinătate există presă de stînga şi de dreapta, dar acolo discuţia se poartă în jurul unor valori şi principii de dreapta sau de stînga. La noi se schimbă şi opiniile presei, după cum bate vîntul politicii.“

În ceea ce priveşte opiniile politice vehiculate în presa din România, un lucru a rămas neschimbat: nu avem încă o veritabilă cultură politică şi nici dezbateri publice autentice. „Acapararea instituţiilor media de către politicieni a început în 2000, cînd obsesia Guvernului Năstase de a controla mass-media s-a făcut la un nivel fără precedent. PSD-ul a avut o politică pe faţă de a controla presa de la nivel local, pînă la nivel central, prin toate mijloacele posibile. Rapoartele noastre de monitorizare erau şocante: prezenţa lui Năstase şi a PSD-ului, de la ştirile TVR pînă la ştirile televiziunilor private, era majoritară, iar Traian Băsescu abia dacă apărea, şi numai în ştiri negative“, spune Liana Ganea.

Nici în prezent, lucrurile nu stau mai bine. În ultimii doi ani, există din ce în ce mai multe iniţiative legislative care riscă să afecteze libertatea de exprimare. „Poate cea mai gravă, în regimul Traian Băsescu, e faptul că presa a fost considerată o «vulnerabilitate» a siguranţei naţionale. Să spui asta într-o declaraţie oficială este un lucru extrem de grav, într-un stat democratic.“ Mi se povesteşte despre lansarea raportului FreeEx pentru 2012, care a avut loc în faţa oficialilor SRI-ului. „În vara lui 2012, au apărut documente confirmate de SRI, conform cărora în redacţia Jurnalului Naţional au existat infiltrări de agenţi sub acoperire. Acest lucru este mai mult decît inacceptabil. Gîndiţi-vă ce înseamnă infiltrarea unui agent sub acoperire în redacţia unui ziar şi gîndiţi-vă, mai apoi, cine face agenda publică.“  

Politizarea presei a dus, în timp, la decredibilizarea sa. „Sînt oameni care merg pînă în pînzele albe cu anumite forţe politice, şi din cauza asta şi audienţa anumitor televiziuni e constantă şi semnificativă – Antena 3, de exemplu –, pentru că sînt oameni cu convingeri politice clare, care nu vor să se informeze, ci caută să li se confirme ideile.“ Răzvan Martin îmi mai spune că azi majoritatea românilor „nu mai consumă decît produse TV“, care sînt orice, „numai presă nu“. „Talk-show-urile nu sînt ştiri, sînt doar cadre pentru o sumedenie de părerologi care îşi dau cu presupusul asupra oricărui subiect. În grila de programe a televiziunilor de ştiri predomină dezbaterile. Anchete, reportaje, documentare nu mai face nimeni, căci talk-show-ul este ieftin. Din perspectiva sănătăţii unei democraţii, acest lucru este tragic. Pînă la urmă, presa reprezintă controlul public asupra structurilor de putere. Cînd presa este atît de controlată de structurile politice şi economice, agenda publică este sigur viciată, iar interesul public trece pe locuri secundare.“

Influenţa patronală

Conform Rapoartelor FreeEx, perioada cuprinsă între 2000 şi 2004 a fost perioada obsesiei controlului cu orice preţ al mass-media. În timp, noile contexte nu mai permiteau manifestări de agresiune. Aşa s-a ajuns la concluzia că, pentru a controla presa, mai bine cumperi ziarul sau trustul respectiv. „Totul a devenit, astfel, cu atît mai pervers, cu cît era mai greu detectabil. După 2005, crescînd salariile în anumite trusturi de presă, asigurîndu-se jurnaliştilor un anumit confort material, mulţi dintre ei n-au mai vrut să rişte, au făcut credite etc. etc. şi n-au mai fost dispuşi să spună că li se încalcă independenţa editorială.“

În paralel, Liana Ganea îmi povesteşte despre un studiu realizat de o comisie parlamentară britanică asupra independenţei editoriale. Exista o „colecţie de soluţii“, de la contracte de management între editor, redactor-şef şi patron, şi clauze care garantau independenţa, ca, de pildă, faptul că jurnaliştii pot ataca aliaţii politici sau afacerile patronului lor, fără să sufere consecinţe.

În România, lucrurile nu stau deloc aşa, deşi există puţine excepţii fericite. „Vezi ce se întîmplă în grupul Media Intact“, îmi povesteşte Răzvan Martin. „Am avut două situaţii în care au ieşit la iveală clauze contractuale ale angajaţilor familiei Voiculescu, care interziceau angajaţilor să atace celelalte afaceri ale familiei Voiculescu sau ale prietenilor familiei. Cu toate acestea, Gazeta Sporturilor nu se află în această situaţie. Depinde foarte mult de calitatea jurnaliştilor de acolo. Este vorba şi despre un alt tip de atitudine, despre un prestigiu pe care şi l-au cîştigat singuri. Este probabil singurul ziar care mai produce investigaţii, şi nu doar pe zona sportivă.“  

Cum patronii de presă se înconjoară de oameni obedienţi, iar selecţia se face pe acest criteriu, e clar că jurnalistul „pălmaş“, care vrea să respecte deontologia, e complet lipsit de apărare. Care sînt metodele prin care acesta îşi poate apăra totuşi integritatea profesională?

„Sînt foarte mulţi jurnalişti care au probleme, dar nu apelează la nimeni“, îmi povesteşte Liana Ganea. „Se mai plîng pe la prieteni, dar atît. Nici noi nu le facem publice, dacă respectivul nu vrea. Cînd un jurnalist vine aici, pentru noi primează interesul său, nu dorinţa de a expune o situaţie. Îl îndrumăm spre avocaţi specializaţi. Însă, din păcate, la noi sînt puţini avocaţi competenţi în domeniul libertăţii de exprimare. Am vrea să vedem mai mulţi tineri absolvenţi de drept care să se îndrepte în direcţia asta şi chiar încurajăm studenţii la drept să vină să lucreze cu noi. Este un domeniu vast, fascinant şi ar putea fi şi financiar recompensator pentru ei.“

Încerc, pe finalul interviului, să relaxez uşor atmosfera deloc optimistă, în care mi se dezvăluie realitatea mass-media din România. „Dar pe voi“, întreb, „pe voi cine vă plăteşte?“ Mi se spune, mai întîi, cam cît costă o singură investigaţie pentru o singură reacţie publică (cîteva sute de euro); mi se mai aminteşte şi despre sumedenia de idei pe care le au (reactualizarea ghidurilor juridice deja publicate pentru jurnalişti sau ale ghidurilor pentru drepturile salariaţilor din presă) şi, revenind la întrebarea iniţială, mi se răspunde că activitatea de monitorizare a libertăţii presei este susţinută mai degrabă prin proiecte adiacente. Căci azi, proiectele de acest tip nu îşi mai găsesc finanţatori. (Principalii finanţatori ai programului, în ultimii 15 ani, au fost Fundaţia Soros, Ambasada SUA şi fondurile PHARE ale UE.)

„Un lucru bun“ – precizează Liana Ganea – „este că începem un proiect susţinut prin Fondul ONG. Se numeşte «Harta Interactivă a Libertăţii de Exprimare». Vrem să replicăm reţeaua de la începutul programului FreeEx şi să atragem jurnalişti, activişti, studenţi din toată ţara, care să contribuie la monitorizarea modului în care sînt respectate drepturile la libertatea de exprimare, libertatea presei şi accesul la informaţiile de interes public. Vom încerca, astfel, să creştem capacitatea breslei şi a celor interesaţi de apărarea acestor drepturi fundamentale, de a face acest lucru independent de existenţa unui program tip FreeEx.“  

Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.