O specie pe cale de apariţie
Acum ceva vreme am fost într-un liceu bucureştean. Urma să intervievez cîteva eleve care cîştigaseră un concurs de fizică. Cum am ajuns prea devreme, elevele fiind încă în sala de curs, a trebuit să aştept pe coridor, pînă la recreaţie, timp în care am încercat să socializez cu elevul de serviciu.
Am încercat să-l trag de limbă, să aflu ce mai e considerat a fi cool printre tinerii adolescenţi de azi. Or, ca să-l fac să vorbească, să aibă încredere în mine, am început să-i povestesc mai întîi eu cum era cu lucrurile „tari“ din adolescenţa mea. Cum se făcea chetă pe stradă pentru bere şi ţigări, cum se fumau ţigările luate „la bucată“, pitiţi prin WC-urile liceului, cum se chiulea cu clasa (pe motiv că ne-a spus „cineva“ că nu se mai face ora respectivă), cum îi pedepseam pe „spărgătorii de chiul“, cum ne strecuram de acasă ca să mergem pe la cîte un bairam, ţinut în toiul zilei pe la cîte un coleg, cum toată lumea ni se învîrtea în jurul celei mai tari perechi de blugi, a adidaşilor coloraţi sau a tricourilor imprimate – fără de care viaţa socială avea mult de suferit.
I-am povestit, de asemenea, şi de locurile cool din timpul liceului meu. Cine mergea la Coopli (un fast food cu specific grecesc de lîngă Cişmigiu, care funcţiona pe locul actualei brutării Vel Pitar), sau la sala de biliard din Romană era recunoscut ca fiind dintre cei care „contau“. La fel de cool şi de important era să freci menta prin Romană, la „casete“, printre rockerii cu care purtai discuţii adînci despre ce este de fapt viaţa şi despre lucrurile care contează cu adevărat pe lumea asta – discuţii pentru care merita să chiuleşti de la şcoală.
Bineînţeles că mă entuziasmam, pe măsură ce-i povesteam de „nebuniile“ adolescenţei mele, însă pe măsură ce mă entuziasmam, pe atît mi se părea că adolescentul din faţa mea zîmbeşte din ce în ce mai jenat, plimbîndu-şi ochii în căutarea unui colac de salvare, îngînînd la răstimpuri cîte un „aha“ politicos.
Drept pentru care m-am oprit brusc din povestit. Ce conta pentru el ce a fost cool acum 20 de ani? Cum e azi la ei? Cine e vedeta liceului? Care mai e codul vestimentar? Care mai sînt obiceiurile „tari“?
Mi-a ridicat, timid, din umeri. Mi-a spus că nu există o vedetă... Sînt apreciaţi elevii cu note bune. Cînd ies de la şcoală, dacă nu au lecţii prea multe, merg la cîte o terasă sau la ceainărie. La ei în liceu nu se fumează, nici nu are prieteni care ar fuma. Este foarte dăunător sănătăţii, îmi spune, completînd cu niscaiva statistici. (Recunosc, am crezut o clipă că tocmai am dat peste un tocilar.)
În afara şcolii, învaţă, are meditaţii la fizică şi matematică: în doi ani vrea să plece să studieze la o facultate din Olanda, deşi nu are de gînd să se stabilească acolo. Şi mai toţi colegii lui îi împărtăşesc părerile: vor să studieze în afară, dar doar ca să revină, cu knowhow-ul de la străini, să-l implementeze în România.
Aici, recunosc din nou, mi-a scăpat mie un „aha“, uşor sceptic şi foarte cinic. L-am întrebat, ca să-l scot din discuţia despre „salvarea omenirii“, ce face el în timpul liber. Mi-a spus că este voluntar la două ONG-uri. Unul care se ocupă de bătrînii care nu se pot deplasa (în fiecare miercuri şi la două vineri, se duce să le facă cumpărături) şi altul care se ocupă de reciclare. În week-end joacă tenis, merge la bazin sau iese cu prietena lui la cinematograf. Dar colegii lui? Prietenii lui – îmi răspunde, majoritatea sînt, la fel ca el, prinşi în activităţi de voluntariat şi învaţă pe rupte. Mi-a mărturisit că învaţă foarte mult pentru că azi este o concurenţă acerbă pe piaţa muncii şi nu-ţi permiţi să laşi frîiele din mînă nici pentru o clipă.
Am mai stat puţin la taclale – considerîndu-mă, la 36 de ani, mai adolescentă decît adolescentul din faţa mea, după care le-am întîlnit şi pe elevele premiante. Nu vă mai povestesc cum a decurs şi discuţia cu ele.
Şi, chiar dacă tot timpul interviului, am pus sub semnul îndoielii idealurile, visele şi seninătatea care emanau din ideile lor de viaţă, mi-am dat seama, mai apoi, că atitudinea lor, deşi asemănătoare în formă cu atitudinea multor „adolescenţi“ întîrziaţi – dintre cei care se doresc a fi stîlpii cool ai societăţii de azi, se deosebea de aceasta, în mod categoric, prin simplul fapt că era... autentică.
Probabil că interacţiunea mea din acea zi cu acei elevii de liceu a fost una pur singulară. Nu ştiu şi nici nu mă hazardez în a spune că tinerii pe care i-am cunoscut sînt exponenţii adolescenţilor de azi. Nu ştiu cît de mult înţeleg aceşti tineri din sloganele şi clişeele pe care le vehiculează cu atîta uşurinţă în conversaţii. Nu ştiu cît de mult realitatea le va altera aceste principii şi percepţii idealiste ale vieţii.
Chit este că acest portret se suprapune peste portretul multora din generaţia lor, o generaţie pentru care cool înseamnă, de fapt, să fii matur şi responsabil.
Personal, cred că am dat peste o specie pe cale de apariţie.
