Un articol optimist

Pe 21 decembrie a avut loc în Bucureşti a patra ediţie a Galei Persoanelor cu Dizabilităţi, eveniment aflat sub înaltul patronaj al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, transmis în direct de TVR, coproducătorul evenimentului, alături de ActiveWatch şi Fundaţia „Motivation“. Gala a avut cinci secţiuni: „Oameni cu desăvîrşire“ (laureate fiind Elisabeta Moldovan şi Alexandra Cristina Cristea), „Porţi deschise“ (secţiune care a premiat Asociaţia pentru Dezvoltare Urbană pentru Proiectul „Simte arta“), „Angajatorii abilităţii“ (laureat: DGASPC Sector 1, Bucureşti, pentru Proiectul „Nazarcea Grup“), „Promovează abilitatea“ (laureat: ASSOC, Asociaţia Profesională Neguvernamentală de Asistenţă Socială, pentru Proiectul „Caravana CASPER“) şi „Şcoala tuturor abilităţilor“ (laureat: Şcoala Gimnazială „Alexandru Vaida Voevod“, Cluj-Napoca).

Cîteva portrete

• Elisabeta MOLDOVAN este consultant pe tema dezinstituţionalizării şi monitorizării respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi face parte din conducerea EPSA – cea mai mare organizaţie pentru autoreprezentanţi din Europa. Are 35 de ani, este din Timişoara şi şi-a trăit primii 23 de ani din viaţă internată fiind în instituţii pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale.

• Alexandra Cristina CRISTEA a absolvit Facultatea de Informatică din Iaşi, avînd o diplomă de master în lingvistica computaţională. Alexandra suferă de tetrapareză spastică, fiind încadrată în gradul de handicap sever. 

• Cristina BUNGARDEAN este arhitect la Primăria municipiului Bistriţa. A absolvit Liceul de Matematică-Fizică „Liviu Rebreanu“, ca şef de promoţie. A urmat cursurile Facultăţii de Arhitectură din Cluj. De la 15 ani, a fost diagnosticată cu scleroză multiplă recurent remisivă, fiind încadrată în gradul de handicap grav.

• Simon JUDIT-GYÖNGYI a absolvit Facultatea de Teologie Didactică Romano-Catolică, din Tîrgu-Mureş. A fost profesor de religie, iar în prezent îşi desfăşoară activitatea la Asociaţia HIFA – România, lucrînd cu persoane cu dizabilităţi, bolnavi cronici sau copii şi tineri proveniţi din medii defavorizate. Are un grad de dizabilitate gravă, diagnosticul fiind tetraplegie-pareză.

• Florin Constantin MĂRIEŞ provine dintr-o familie săracă, fiind primul din familia sa care a intrat la liceu, în prezent este elev la Colegiul Tehnic „Toma Socolescu“ din Ploieşti. Acum doi ani, a obţinut premiul I la un concurs naţional de desen. Este sportiv, joacă baschet şi visează să devină proiectant. Florin este utilizator de scaun rulant.

Cînd dizabilitatea devine abilitate

În România, în prezent, sînt peste 700.000 de persoane care au certificate de încadrare într-un grad de handicap. Dintre acestea, doar 4% sînt active pe piaţa muncii. La nivel european, rata medie de incluziune pe piaţa muncii este de 50%, în unele state, media fiind chiar depăşită, dar aici vorbim despre un sistem de economie socială bine pus la punct, în care instituţiile statului subvenţionează întreprinderile sociale.

În ţara noastră însă, nici pînă în prezent nu există un cadru legal şi funcţional pentru economia socială, angajatorii fiind încă reticenţi, nu doar la angajarea unei persoane cu dizabilităţi, dar pînă şi la minima informare asupra a ceea ce ar presupune o asemenea angajare.  

Gala Persoanelor cu Dizabilităţi s-a născut acum patru ani, tocmai din această nevoie acută de vizibilitate pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi. „Eram înspre finalul unui proiect finanţat din fonduri europene“ – povesteşte Mircea Toma, preşedintele ActiveWatch – „un proiect în care, împreună cu Fundaţia «Motivation», ne asumasem îndeplinirea unui parametru: angajarea a 50 de persoane cu dizabilităţi. Am conceput, aşadar, o campanie de convingere a angajatorilor, în care puneam accentul pe faptul că persoanele cu dizabilităţi au şi abilităţi, unele care merită să fie luate în calcul, de către serviciile de resurse umane. Din păcate, campania nu a funcţionat pentru că scrisorile şi e-mail-urile pe care le trimiteam potenţialilor angajatori sfîrşeau, înainte de a fi citite, la coş. Se pare că «subiectul», fiind atît de puţin «simpatic», oricum am fi încercat să-l împachetăm, nu reuşea să treacă de o anumită barieră.“

A urmat, atunci, o nouă cale de intervenţie: o caravană organizată în mai multe oraşe din ţară, în care se puneau la cale întîlniri cu mai mulţi posibili actori: jurnalişti, ONG-uri şi angajatori. Dacă ziarişti şi reprezentanţi ai ONG-urilor au venit, despre angajatori aveam să aflu că nu au fost mai mult de opt reprezentanţi la toate întîlnirile organizate.

„Cred că nu erau interesaţi. Chiar dacă noi încercam să le transmitem informaţii despre facilităţile prevăzute de lege (cum ar fi taxa de care ar fi scutiţi dacă ar angaja persoane cu dizabilităţi – vorbim despre companiile cu mai mult de 50 de angajaţi), bănuiesc că pur şi simplu ignorau acest aspect.“

Cum reuşeşti, aşadar, într-un context în care trenează comoditatea de tipul „nu mă leg la cap, dacă nu mă doare“, să transmiţi informaţii benefice pentru o întreagă societate, să conectezi oameni care au nevoie să iasă din izolare, cu oameni care au nevoie de potenţialul acestora?  

Răspunsul pare scurt: „Am inventat Gala“, spune Mircea Toma. „Un mod, sau mai bine zis un motor prin care să facem mai vizibile mesajele pe care voiam să le transmitem prin proiectul desfăşurat. Un fel de a încuraja masa de angajatori, scoţîndu-i mai la vedere pe cei care angajează persoane cu dizabilităţi. Miza principală a istoriei Galei a fost astfel vizibilitate pe piaţa muncii.“

O gală, cinci premianţi, sute de mii de cîştigători

„Imaginează-ţi oameni fără picioare, care sînt coregrafi şi dansatori şi care reuşesc să ţină un spectacol de dans uluitor.“ Teodora Zăbavă, coordonator PR la ActiveWatch, m-a invitat la un exerciţiu de eliberare de prejudecăţi, povestindu-mi despre spectacolul pus în scenă de coregraful Cosmin Manolescu în deschiderea Galei, un spectacol în care trei dansatori profesionişti şi trei dansatori în scaun rulant au demonstrat că atît arta, cît şi viaţa pot depăşi bariere de orice fel – chiar şi în lipsa gravă a unor mijloace reale de susţinere din partea societăţii.

Căci, dacă vorbim despre susţinerea şi motivarea persoanelor cu dizabilităţi în România, discuţia va începe cu afirmaţia devenită deja sintagmă: „România este o ţară încă total neaccesibilizată.“

„La noi, în ceea ce priveşte accesibilizarea, termenul legal s-a tot amînat. Iniţial, a fost în 2007, apoi 2009, 2010... ş.a.m.d. Ştim că accesibilizarea nu este facilă sau ieftină, însă, dacă am vrea, am găsi soluţii rentabile, adoptate şi de alte ţări în care chiar statul finanţează cercetarea în zona asta. La noi, nici în capitală nu avem toate instituţiile statului accesibilizate conform standardelor.“

Tema Galei de anul acesta a fost „Egal e normal“, referindu-se în principal la alt capitol greu de inserat în mentalitatea generală: dezinstituţionalizarea. 

„Un copil cu dizabilităţi nu are ce căuta într-o şcoală specială, unde e izolat. Poţi să-i suplimentezi unele nevoi prin cîteva cursuri sau metode speciale, dar, dacă vrem să devină un adult printre alţi adulţi, trebuie integrat în şcoala de masă, să crească alături de ceilalţi copii.“ Întreb dacă de la europenizarea noastră încoace, serviciile sociale s-au mai îmbunătăţit. „La noi“ – mărturiseşte Teodora Zăbavă – „serviciile din oferta statului nu fac decît să minimalizeze foarte mult persoana cu handicap, să o pună într-un statut inferior. Din cauza asta milităm pentru aducerea acestui tip de servicii în zona îngrijirilor comunitare. Nu credem că persoanele cu dizabilităţi ar trebui să stea în instituţii. Mulţi ar putea fi activi şi, dacă creezi din partea comunităţii obiceiul de a-şi asuma şi oamenii cu dizabilităţi, formînd astfel legături, recuperarea şi inserţia lor socială ar fi mai uşoare.“ 

Există, dinspre societatea civilă, cîteva ONG-uri care au „spart gheaţa“ derulînd programe alternative instituţionalizării. Fundaţia „Estuar“, de exemplu, are, din anii ’90, un program prin care mai multe apartamente de tip social au fost construite pentru oameni cu probleme de sănătate mintală. La fel, Fundaţia „Motivation“ are programe în care oameni în scaun rulant au grijă de copii şi tineri cu probleme intelectuale, recuperaţi din centrele de plasament – iar acestea sînt doar două exemple de organizaţii care au creat minisisteme pe care statul ar putea să le preia şi să le multiplice la nivel naţional. Din păcate, acest lucru se întîmplă foarte rar.  

„Se mai întîmplă. Anul acesta, am premiat, la secţiunea «Angajatorii abilităţii», DGASPC Sector 1 Bucureşti (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului) pentru «Nazarcea Grup», un proiect european prin care 86 de persoane cu dizabilităţi au fost angajate în ateliere şi departamente, reuşind astfel un prim pas înspre inserţia pe piaţa muncii.“

Avem titulatură de „ţară europeană“, cu toate acestea „sîntem la ani distanţă de ceea ce ar trebui să se întîmple într-o cultură europeană. La noi, persoana cu dizabilităţi este încă privită ca un recipient de ajutor social care nu poate face nimic, drept pentru care nici nu are de dat ceva înapoi societăţii. În mare, atitudinea pe care majoritatea o are faţă de aceste persoane este una de milă, dar o milă neconstructivă. Mai tare mă sperie reacţia unora care, cînd văd un străin cu o dizabilitate, spun «săracul de el», dar, dacă se întîmplă să aibă un contact direct, bunăoară dacă copilul lor are un coleg cu handicap, strîmbă din nas, sînt contra acestei colegialităţi, transmiţînd atitudinea asta şi propriului copil. Cu asta ne confruntăm des în România: într-o cultură şcolară a concurenţei, copiii nu sînt educaţi să aibă compasiune şi respect faţă de celălalt, oricît de diferit ar fi acest celălalt. Iar această atitudine naşte mai tîrziu comportamentul de discriminare.“

Schimbarea de mentalitate?

„Da, încercăm să schimbăm percepţii, fie şi cu o Gală care are loc o dată pe an. Aducînd oameni care au atît de mult de oferit şi de povestit în lumina reflectoarelor, încercăm să eliminăm particula «diz», concentrîndu-ne pe «abilităţi». Căci descoperim, pe scena Galei, nu persoane cu dizabilităţi, ci oameni realizaţi. Vrem ca, încet-încet, să-i vedem mai des şi vrem ca ei să se alăture societăţii din care cu toţii facem parte. Dacă vrei să vezi cîtă luptă este în oamenii aceştia, în fiecare zi, îi vei descoperi nu în rolul de victimă, ci în cel de învingător. Doar să schimbăm perspectiva şi, probabil, descoperind asta, ne va fi tuturor un pic mai bine.“