Dacă înainte de Revoluţie, activismul era propaganda politică, astăzi defineşte un soi de eferverscenţă tinerească, o voluptate a implicării cu orice preţ. De unde această atitudine, într-o ţară în care, pînă nu demult, lehamitea generalizată paraliza aproape orice implicare civică?
Din cînd în cînd, ne aducem aminte de „valorile nevalorificate“ ale României. Mai ales sezonier, cînd ne revoltăm, vorbind patriotard despre zonele turistice. Despre ce ar fi putut fi şi nu e. Fie că vorbim de munte, de staţiuni termale sau de litoral, totul scîrţîie.
Cu ceva timp în urmă, un amic austriac, prins în mijlocul unei discuţii despre „lipsa de perspective din România“, ne-a ascultat tăcut frustrările, după care ne-a mărturisit că are parte de un déjà-vu. Prin anii ’60, ne-a spus, în Austria era aceeaşi situaţie ca în România de azi.
Aşezată între Kupfergraben şi rîul Spree, avînd statut de membru al Patrimoniului Universal UNESCO, Museumsinsel din Berlin găzduieşte azi un grup de cinci muzee.
De cele mai multe ori, ne-am obişnuit să vorbim despre România în termeni negativi. Nimic nu se face şi, cînd se face, se face prost. Mentalitatea că statul trebuie să intervină pentru a rezolva orice nevoie pe care o avem s-a păstrat, din păcate, şi în prezent, la peste 20 de ani de la Revoluţie.
Şcoala Filadelfia a fost înfiinţată în 2001, în Suceava, „ca un vis al unui grup de inimoşi, care îşi doreau un alt tip de educaţie pentru copiii lor.“ Era dorinţa de a avea o şcoală unde elevii îşi pot găsi identitatea, rostul şi scopul în viaţă, unde pot cunoaşte lumea de dincolo de pereţii sălii de curs, dezvoltînd un sentiment al valorilor reale.
Ce aţi face dacă aţi locui la bloc şi, într-o bună dimineaţă, cineva, un vecin, v-ar suna şi, cu o voce precipitată (nici n-aţi avea timp să-l întrebaţi de unde are numărul de telefon) v-ar anunţa că administratoarea a fugit cu banii de întreţinere pe şase luni?
Deşi, nici pentru anul următor, nici un oraş din România nu se regăseşte printre cele 11 nominalizate la titlul de Capitală a Cărţii, totuşi ziua se sărbătoreşte şi la noi, de cîţiva ani. În 2013, Alba Iulia, Tulcea sau Tîrgovişte sînt doar cîteva dintre oraşele în care cartea a fost aniversată. Tîrguri, lecturi, conferinţe...
Acum cîteva săptămîni, m-am întîlnit cu reprezentanţii a două organizaţii, ambele promovînd educaţia nonformală. Auzisem cîte ceva despre acest tip de educaţie, dar nu îndeajuns ca să nu-mi întreb interlocutoarele: „Cu ce se mănîncă, de fapt, educaţia nonformală?“
La mai bine de 20 de ani de democraţie, aleasă ţară europeană, cu statut de membru cu drepturi egale, parcurgînd un drum care ar fi putut duce mult mai departe, România nu are, încă, o stabilitate reală, suferind de o criză identitară profundă, o criză pe care se brodează lipsa de perspective, neimplicarea şi, de cele mai multe ori, renunţarea la viitor.
Pentru cei care respectă tradiţia, dar urăsc tradiţionalul, mărţişorul comun, care este prea „ca la ţară“, a rămas doar un motiv, îmbrăcat în haine de cadou în toată regula.
"Pentru cine vrea să vadă, sînt foarte multe iniţiative care indică schimbări în bine în educaţie, atît în sistem, cît mai ales în afara lui. Dar încă nu am atins masa critică pentru o transformare profundă şi reală. Dacă aş avea copii de dat la şcoală, nu ştiu ce-aş face."
Mahalaua a devenit ghetou. În cartierele „muncitoreşti“ – construite pe ruina fostelor mahalale – au apărut blocuri, un soi de „turnuri de fildeş“ în care oamenii s-au refugiat, de nevoie, reinventîndu-se, la rîndul lor. Comunitatea s-a destrămat şi, în încercarea de a se adapta, şi-a schimbat radical personalitatea.
Deunăzi am vorbit cu un instalator de la RADET. Are un salariu mediu, 12 milioane în mînă şi, pentru a supravieţui, laolaltă cu nevastă şi cei doi copii, mai face, din cînd în cînd, cîte un şmen pe la oamenii din bloc. Mai schimbă un calorifer, mai repară o chiuvetă.
Dacă întrebi un bucureştean care ar fi locurile pe care merită să le vezi ca turist novice prin Capitala României, acesta, cel mai probabil, va ridica la început, instinctiv, din umeri. Se pare că atunci cînd vine vorba de obiective turistice ale oraşului lor, bucureştenii nu prea au multe de povestit.
„România se află pe ultimul loc“ a devenit deja o sintagmă. Ne-am obişnuit atît de mult cu discursurile în care este invocată „înapoierea“ ţării noastre şi, implicit, a noastră, încît am devenit aproape imuni cînd ni se flutură clasamente care ne situează pe locurile codaşe în Europa sau în lume, în mai toate domeniile.
Deşi sălăşluieşte în portul Liberty Island din New York, dăruită Statelor Unite ale Americii de către Franţa, în 1886, pentru aniversarea celor 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă, o replică a Statuii Libertăţii, cea care „salută călătorii veniţi pe pămînt american“, există şi în Franţa.
Despre mersul societăţii româneşti se vorbeşte, şi azi, în termenii unei lipse acute de viziune pe termen lung. Ne caracterizează, adică, mai mult lejeritatea unor rezultate imediate şi efemere, şi nu răbdarea şi perseverenţa unei gîndiri de durată, a unor proiecte desfăşurate temeini.
În ultima vreme s-a vorbit din ce în ce mai mult despre banii europeni şi POSDRU, titrîndu-se cu litere de-o şchioapă că, din nou, „şi-au bătut joc“ de fondurile nerambursabile destinate dezvoltării societăţii româneşti. Despre ce este vorba şi „cine“ şi-a bătut joc de „cine“?
Se învăţase prea bine, în vremurile comuniste, dicţionarul de interdicţii. Acele definiţii pe care fiecare trebuia să le cunoască pe de rost, ca pe un manual de supravieţuire. Azi, dacă e să vorbim despre libertate, nu putem s-o facem fără să ne raportăm la „atunci“. Un atunci cînd mai toate începeau cu sintagma „nu ai voie“.
La începutul anului, o echipă de voluntari a demarat un proiect educaţional în cîteva licee din România, licee care în 2011 au avut rezultate slabe la BAC. Acest proiect-pilot îşi propune să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă întregul sistem educaţional, pornind nu de la reformarea sistemului, ci de la probleme despre care nimeni pînă acum nu a amintit.
Ce-ar însemna să ai o familie cu mulți copii, să trăiți, de cînd vă știți, laolaltă într-o singură încăpere, într-o casă joasă din chirpici, ai cărei pereți se pot prăbuși oricînd peste voi, în care vara te sufoci, iar iarna te înăbușe fumul gros scos de lemnele ude puse peste foc?
Povestea stă cam aşa: ea, reclamanta, este o blondă vedetă, una dintre multele care fac audienţă pe la talk-show-uri; el, pîrîtul, un cîntăreţ brunet şi cu priză la domnişoare, nu-şi recunoaşte presupusa lui aventura cu Starleta.
Pe 14 iunie, anul acesta, chiar de Ziua mondială dedicată donatorului de sînge, Centrul de Transfuzii Bucureşti a fost renovat. În 60 de ani, de la înfiinţarea sa, a fost prima renovare serioasă. Ce înseamnă acest lucru şi cine sînt cei care s-au prins în hora ambiţioasă a schimbării sistemului?
Cînd trece camionul pe stradă, cînd vecinii de deasupra se distrează, dîndu-se cu rolele prin casă, cînd motociclistul îşi ambalează „motorul“ sub balconul tău, cînd mass-media anunţă, aparent neutru şi obiectiv, că „azi a mai avut loc un cutremur în Vrancea“, trebuie să recunoşti că te cam ia cu un uşor fior.
„Literatura SF este literatura mea „nativă“. Părinţii m-au învăţat să citesc cînd aveam patru ani şi jumătate, prima carte fiind Alice în ţara minunilor. Cînd am ajuns la şcoală (citisem deja cîteva cărţi ale lui Jules Verne), am dat peste programa şcolară de literatură română, cea în care apăreau mulţi ţărani, pămînturi, turme de oi şi, din cînd în cînd, cîte un salcîm tăiat.“
„De ce Edirne?“ – ne-a întrebat, la graniţă, uşor contrariat de destinaţia declarată, vameşul turc, obişnuit cu turiştii români care se duc la Kusadasi, Antalya sau în orice altă staţiune de la malul mării, căci Turcia, nu-i aşa, înseamnă în primul rînd „mare“.
În urmă cu un an, la Godot Cafe-Teatru din Bucureşti, a avut loc cea de-a 11-a ediţie a Clubului Dilema veche, ediţie care l-a avut ca invitat pe preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici. Punctul de plecare a discuţiei a fost preşedinţia EUNIC – reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană, care a revenit, în 2010, preşedintelui ICR.
Ne plîngem, pînă la obsesie naţională, de lipsa de repere. Justificăm propria inerţie prin starea generală de incertitudine în care trăim, acuzînd „haosul“, un haos care înghite, precum o gaură neagră, „valorile“.
Alexandru Antonian are 37 de ani, o familie numeroasă, cinci copii – patru băieţi şi o fată, iar soţia sa este casnică. „Vă daţi seama“ – îmi spune – „cu atîţia copii acasă, munceşte mai mult, casnică fiind, decît dacă ar munci altundeva“. Alexandru face parte dintre cei mulţi pentru care viaţa, zi de zi, este o provocare.
De multe ori mi se întîmplă să dau peste un primar din vreo comună sau vreun sat, un primar pe care să-l privesc cu scepticism din cauza orientării sale politice. Neîncrederea îmi este uneori risipită, cînd îmi dau seama că respectivul n-are nici o legătură cu partidul al cărui membru este, ci devine doar un om care are grijă de comunitatea sa.
La sfîrşit de martie am primit o invitaţie la un curs de acordare a primului ajutor. Era vorba de un proiect al Asociaţiei React, care a fost înfiinţată în martie 2006 pentru „a contribui la schimbarea în bine a vieţii oamenilor“. Istoria ei a început cu campanii simple, proiecte punctuale care veneau ca răspuns la problemele de sănătate ale comunităţii în care îşi desfăşurau activitatea.
În 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Am făcut paşii necesari, poate nu atît de impecabil pe cît ar fi trebuit, am semnat acorduri, poate mai mult din vîrful pixului, decît din conştiinţa respectării acestora, şi am acceptat condiţii. Poate mai mult la nivel de discurs. Una peste alta, sîntem, de ani buni, o ţară europeană.
Consumăm, zilnic, produse mass-media. Presa scrisă, Radio, TV sau Internet. Zilnic ne lăsăm invadaţi de zeci de informaţii ale lumii în care trăim. Cum ne afectează însă calitatea acestor informaţii şi cît de precis reflectă ele realitatea din jurul nostru?
Într-una din zilele trecute mi s-a întîmplat să trec pe stradă, în drum spre o conferinţă de presă, şi să calc, fără să-mi dau seama, peste păpuşa unui copil. „Păpuşa“ era de fapt o bucată de ziar murdară, răsucită, contorsionată, uşor îngustată la un capăt într-un ghemotoc, pesemne locul unde imaginaţia de copil vedea un cap bucălat şi năstruşnic.
După Revoluţie, în multe zone rurale, agroturismul a fost una dintre soluţiile salvatoare pentru evitarea şomajului. Cum multe fabrici şi întreprinderi au dat faliment ori s-au închis pur şi simplu din lipsă de randament, să-ţi deschizi o pensiune a devenit nu o modă, ci un mod de a supravieţui financiar.
Dacă în majoritatea statelor europene dislexia, alături de ADHD şi alte deficienţe neurologice, este o cunoscută, fiind găsite în permanenţă noi şi noi metode de ameliorare, în România, nu doar că oamenii care suferă de această boală sînt încă supuşi prejudecăţilor de tot felul, dar nici nu există încă o statistică naţională.
Cum am început să scriu reportaje şi cum personaje descrise iniţial ca un simplu „nea Ion“ sau o banală „tanti Aglaia“ au evoluat înspre „bătrîna care de ani de zile urcă dealul spre biserică, devenind astfel un principiu“, este o poveste de mai bine de zece ani.
Credeţi că româncele au dreptul la menopauză? Dar ce părere aveţi despre copiii bipezi ai României? Aţi auzit că nivelul erecţiei a crescut în ultimii ani? – sînt doar cîteva exemple de întrebări (preluate din interviurile deja legendare ale lui Viorel Gaiţă) la care trecători pe stradă se înghesuie să răspundă.
De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea şi-a dat cu părerea.
Cînd sînt lîngă tine, eşti înclinat de cele mai multe ori să le pui etichete. Căci este evident: n-au nici un reper în viaţă iar pentru asta te simţi înclinat să-i judeci. Astăzi ei au mai multe opţiuni decît am avut noi, la vîrsta lor. Le este însă mai uşor?
În ultimele zile am tot auzit de comparaţia între Guvernatorul Naţional al României, Mugur Isărescu, şi bine cunoscutul actor american Al Pacino. Despre ce e vorba? Un articol publicat pe blogul ziarului Financial Times face această conexiune, pornind de la filmul din 1979, And Justice for All.
Zilele acestea Turcia ţine capul de afiş al agenţiilor de ştiri. Cînd în bazinul maritim disputat între Ciprul grecesc şi partea ocupată de turci s-au descoperit bogate zăcăminte de gaze naturale, Turcia şi-a asumat rolul de parte ocupantă, cerîndu-şi „birul“, luînd partea Ciprului de Nord în afacerea exploatării zonei, reuşind să mai învîrtească astfel cuţitul în rana problemei cipriote.
Zona euro a fost încă o dată graţiată. Problemele Greciei au fost pentru moment puse deoparte. În prezent atenţia s-a îndreptat însă către Italia, ca următor candidat la prăbuşrea economică.
În comuna gălăţeană Costache Negri, ideea reînfiinţării Căminului cultural a pornit iniţial în urma unui imbold francez, ca mai apoi să devină o dorinţă românească. Imediat după Revoluţie, comuna s-a înfrăţit cu localitatea La Roche sur Yon. Au urmat vizitele de curtoazie, iar francezii, de la prima lor venire, au şi avut cîteva „cerinţe“ pentru ca această înfrăţire să meargă bine.
