Cum rămîne cu lada de zestre?

Din cînd în cînd, ne aducem aminte de „valorile nevalorificate“ ale României. Mai ales sezonier, cînd ne revoltăm, vorbind patriotard despre zonele turistice. Despre ce ar fi putut fi şi nu e. Fie că vorbim de munte, de staţiuni termale sau de litoral, totul scîrţîie. Mass-media se aruncă şi ea, cu voluptate, în descoperirea neregulilor din turismul românesc. Bineînţeles, estival, căci în afara celor cîteva luni de vară, apatia se aşază liniştit peste revoltă.

Mai rar, dar se întîmplă, ne minunăm de răsunetul pe care tradiţiile româneşti îl au peste graniţă. Ne simţim orgoliul periat de reportaje britanice despre „wild Romania“, în care Prinţul Moştenitor al Marii Britanii ne promovează ţara, în doar cîteva minute, mai abitir decît au făcut-o toţi miniştrii şi politicienii noştri de peste 20 de ani încoace. Se lansează, cînd şi cînd, discuţii despre meşteşuguri pierdute sau cele pe cale să dispară. Despre obiceiuri uitate. În mediul comercial a devenit chiar o modă promovarea diferitelor produse prin apelativul „tradiţional“. Dar toate astea se întîmplă la suprafaţă, la nivelul teoretic.

Ce se întîmplă practic? Este oare îndeajuns să discutăm şi să ne minunăm? Şi dacă vorbim despre „valorile“ tradiţionale, cît de autentice ne mai sînt, pînă la urmă, tradiţiile şi care ne mai este relaţia cu acest trecut identitar – probabil singurul neatins de comunism?

Nimicuri contra artifacte

Mi se povesteşte cum, într-o zi, o precupeaţă a poposit într-un sat. Căra cu ea cîteva desage pline ochi cu prosoape chinezeşti, din acelea colorate şi fără pic de bumbac în ele. A bătut precupeaţa la o uşă, i s-au deschis zece. Propunea un schimb: prosoapele noi, contra ştergarelor vechi. În cîteva ceasuri, cam toate lăzile de zestre ale femeilor din satul respectiv s-au golit de ştergarele bunicilor şi străbunicilor şi s-au umplut cu chinezării stridente, dar noi. (Povestea mi-a adus aminte de schimburile de mărfuri dintre conchistadori şi amerindieni. Nimicuri pe artifacte.)

O poveste, în fapt, banală, pentru unii chiar amuzantă, dacă nu ar vorbi atît de franc despre un adevăr generalizat şi trist: alergăm după valori false, ignorîndu-le pe cele din ograda proprie.

Unul dintre semnalele de alarmă asupra acestui fenomen a fost tras de către societatea civilă, în urmă cu un an, prin proiectul Fundaţiei PACT (un proiect sprijinit financiar de către Fondul pentru Inovare Civică) – „Identitate, Tradiţie, Bunăstare locală“.

Pe scurt, prin acest proiect s-a dorit ca oamenii din cinci comunităţi din sudul ţării să fie ajutaţi să-şi identifice tradiţiile care aparţin culturii locale: obiceiuri, meşteşuguri, ritualuri sau chiar expresii locale, şi să-şi înfiinţeze cîteva afaceri sociale pornind de la aceste tradiţii.

„Ne-am concentrat de la bun început pe tradiţii, încercînd să adunăm cît mai mulţi oameni în jurul conceptului de identitate, în ideea că prin conştientizarea acesteia vor reuşi să-şi întărească apartenenţa la comunitate şi să-şi redescopere rădăcinile“ – povesteşte Mădălina Ene, managerul acestui proiect. „Am desfăşurat acest proiect în parteneriat cu Centrele Judeţene de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale din cinci judeţe: Călăraşi, Dîmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa şi Prahova. Timp de zece luni am organizat întîlniri între membrii Fundaţiei şi membrii comunităţii, am ţinut cursuri de antreprenoriat şi am reuşit, în afara colectării unui număr impresionant de mărturii tradiţionale, să punem pe picioare şi trei afaceri sociale, bazate pe cultura şi tradiţia locală.“

Întreb dacă oamenii mai sînt deschişi către tradiţional. Aflu că, „deşi mai toată lumea de pe la sate ştie să facă pîine în mod tradiţional, folosind, de exemplu, maia, nimeni nu-şi mai face pîine în casă... O preferă pe cea de magazin.“ Tocmai din cauza asta proiectul îşi doreşte să „creeze noi mentalităţi“, sperînd că în noua generaţie se va reaprinde gustul pentru tradiţie şi pentru meşteşugurile locale. „Încercăm, de asemenea, să-i încurajăm pe oameni să aducă tradiţia în modern, să valorifice în prezent filonul tradiţional.“

Cum au trecut cele zece luni de proiect? „Am mers prin comunităţi, unde oamenii au adunat tot felul de dovezi ale tradiţiilor locale, fotografiind obiecte vechi, am vorbit cu bătrînii, am aflat tot felul de poveşti şi snoave, am alcătuit chiar un soi de «dosar identitar» al comunităţilor respective.“ Aflu că în cele cinci comunităţi s-a încropit şi un fel de eveniment local – Seara motivaţională –, un soi de şezătoare, în care oamenii aveau să se întîlnească, să petreacă, să vorbească despre tradiţii, tinerii – să afle lucruri noi de la bătrîni, să-şi povestească din tinereţe şi să-şi găsească, din toate acestea, cîte un proiect de viitor.

De ce au ales tocmai sudul, căci atunci cînd vorbim despre „meleagurile tradiţiei româneşti“, vorbim cel mai adesea despre nordul şi vestul ţării? Aflu că aici există atît de multe „culori locale“ fabuloase şi necunoscute, despre care, din păcate, nici măcar cei din părţile locului nu mai ştiu. „Mai ales aici e nevoie de specialişti care să-i înveţe pe oameni să facă diferenţa între ce este şi ce nu este tradiţional. E adevărat, aici, în sud, trebuie făcute mai multe eforturi, pentru că aici tradiţiile par a dispărea mai repede decît în alte părţi.“

Fire de borangic, jocuri şi credinţe

Silvia Olaru are 77 de ani. Trăieşte de o viaţă în Cîndeşti, o comună din judeţul Dîmboviţa. Chipul îi este brăzdat de o atitudine fermă, o mîndrie fără timp, ca o pictură fără vîrstă. Îmbrăcată într-un costum popular, de o frumuseţe uluitoare, pe care nici măcar un necunoscător nu o poate ignora, povesteşte cum, în urmă cu mai bine de 50 de ani, a primit, cum primeau fetele tinere din părţile locului, viermi de mătase. Trebuia să-i creşti, să-i îngrijeşti, să-ţi tragi mai apoi firul de mătase pe care urma să-l lucrezi. De la urzeala iei, la ţesutul fotei, făceai totul de una singură şi doar de tine depindeau frumuseţea şi calitatea hainei.

„Urzeala iei mele este făcută cu fir de borangic“, povesteşte doamna Olaru şi mai povesteşte despre cum femeile „băteau“ mătasea pe pînză de casă, o pînză lucrată la război tot de ele.

În Cîndeşti, mi se spune, oamenii au o mare iubire faţă de portul popular. Dar acesta rămîne totuşi o piesă de muzeu. Oamenii, tinerii mai ales, nu mai sînt azi atraşi să lucreze un asemenea costum – care cere timp mult şi multă muncă. Cu toate acestea, costumul a fost repus în drepturi şi însăşi primăriţa comunei, Georgeta Popa, a decretat o zi pe an în care toţi angajaţii Primăriei să îmbrace costumul tradiţional.

Fiind o zonă de deal, pomicolă, aici oamenii au propus, cu ajutorul proiectului Fundaţiei PACT, să pună pe picioare o afacere socială bazată pe prelucrarea fructelor, mai precis, comercializarea fructelor uscate.

În altă comună însă – este vorba de Găujani, din judeţul Giurgiu –, tradiţia portului a devenit şi o idee de afacere socială. Mi se povesteşte că aici, în urma întîlnirilor dintre comunitate şi membrii Fundaţiei PACT, s-a decis înfiinţarea unui atelier de îmbrăcăminte tradiţională, ca metodă sustenabilă financiar şi de continuitate a tradiţiei. Au propus chiar şcolii un parteneriat, prin care să realizeze uniforme pentru copiii din sat, uniforme care vor purta motive tradiţionale.

În Cocoreştii Mislii, o zonă din Prahova care a scăpat de cooperativizare, tradiţia portului popular a fost de asemenea valorificată printr-o întreprindere socială. Aici, un cuplu de instructori de dans popular au de gînd să deschidă un atelier pentru costume populare de scenă – avînd în vedere că în România sînt destul de puţine ateliere de acest fel.

În Ialomiţa, la Făcăeni, un grup de copii, ajutaţi de învăţătoarea lor, Fănica Lalu, au reînviat Scaloianul – un obicei-ritual de invocare a ploii, care are loc în a treia săptămînă după Paşti. „Se face o păpuşă de lut, Ene, i se pun ochii, nasul şi gura din coji colorate de ou – păstrate de la Paşti, mîinile i se aşază pe piept în cruce – ca la morţi, după care trupul îi este împodobit cu flori, bocit şi înmormîntat cu toate rînduielile unei înmormîntări creştineşti – preotul, dascălul şi bocitoarele fiind roluri jucate de copii.“

De partea practică stă o afacere socială prin care oamenii din Făcăieni vor să valorifice meşteşugul împletitului din răchită. „Există aici un meşter care are un atelier şi care vrea din tot sufletul să-i înveţe meşteşugul pe cei din comunitate.“ Meşterul are deja cinci ucenici.

În Călăraşi, în Spanţov, oamenii doresc să promoveze obiectele făcute de romii rudari. „Din păcate, produsele nu au o piaţă prea largă, oamenii vînd ce lucrează peste an, în timpul iernii, pe la tîrguri şi cam atît. Aici intervenim noi, vrem să-i ajutăm şi să-i promovăm.“

În Spanţov mi se mai povesteşte şi despre un obicei străvechi, un ritual uşor straniu, învăluit în mult mister. Este vorba despre un colind de Crăciun, la care participă doar holteii, un colind care presupune un ritual strict, cu puteri magice despre care sătenii spun că sînt atît de puternice încît asupra celui care nu le respectă se vor năpusti tot soiul de necazuri. Acest colind trebuie spus doar două zile, o zi cît îl repeţi, a doua cînd îl cînţi. Altfel nici cu gîndul nu trebuie să-l mai gîndeşti.

...  Şi toate acestea le dibuieşti doar dacă arunci un singur ochi prin lada de zestre. Poveşti ţesute cu fire de borangic, tradiţii stranii şi uluitor de frumoase, oameni dornici să-şi amintească şi să depene mai departe ghemul cu amintiri. „Nu avem pretenţia să schimbăm peste noapte comunităţile, dar cred că acest proiect al Fundaţiei PACT este un pas spre reîntoarcerea la tradiţie.“ O mai întreb pe Mădălina Ene ce comunitate, ce om i-au rămas mai abitir la suflet. Îmi răspunde: „Absolut toată lumea.“